Mi-acopeream cu palmele sufletul
(îl încălzeam între coastele mele fictive)
și aruncam câte-o suflare peste el, aburindu-l
între-ncleștări de degete naive.

La fiecare pas , sufletului meu îi întindeam o floare
pentru ca în clipa următoare să o rup.
Atât de drag mi-era că îl loveam mai tare,
cu cât mi se jelea. De-atuncea nu mai plâng.

Prin gheata ruptă mi-a intrat un pește
pe care îl apăs cu talpa si-l rasfrâng.