eram ud până la suflet,
frunzele îmi inundau
trupul arămiu,
rugina îmi copleșea
sângele destrămărilor dese,
creșteau din carnea mea
iubiri interzise,
copaci falici
care purtau, in ramuri,
toată indecența lumii

eram obsedat de o moarte
și de o iubire,
cântate pe un fir de păr roșcat și creț,
de un trup albastru de femeie

îmi era frică de atâta neliniște,
de atâta lumină,
era prea mult suflet
și prea puține versuri,
fumam zilnic
aceleași țigări lights,
scriam scrisori de dragoste
pe tălpile fecioarelor disponibile,
îmi ascuțeam inima
ca pe un creion
aruncat la rebuturi,
stând pe o rână,
în așteptarea sinelui pierdut