Îmi viețuiesc cuvintele pe degete ,
Ca merele-ntr-un coș...
De nu le-aș scrie, unul câte unul,
S-ar umple palma și ele s-ar împrăștia pe jos...

Și-ar respira podeaua
Ghicind ce-a mai rămas
În urma ta ...durere
A ultimului pas...

De nu le-aș așeza peste hârtie,
Mi-ar plânge mâna de-atâta greutate...
Iar scrise, sufletu-mi sfâșie
Căci vorba-ncondeiată plină-i de păcate...

Rotunde, oarbe, tremurânde,
Îmi sunt cuvintele ca niște mere.
Prin ele, sufletu-mi se cumpără, se vinde,
Și capătă, din nepăsarea ta putere.

De foc, de gheață, de granit,
În haină nouă mi se-nveșmântă graiul,
Iar ochiul tău fără culoare și orbit,
Trece prin Iad și crede că e Raiul.

Dintr-un cuvânt, ucizi o slovă,
Și poate bine-ți pare...
Dar te-ai gândit, că-n drumul spre-mplinire,
Cuvântu-acela-și pierde din suflare?

Cuvinte oarbe, spuse fără minte,
Mușcate și lăsate să se piardă,
Sunt ale mele azi, ca merele strivite
Atunci când cad din pom în iarbă...

Să nu mai fie risipite,
Le voi opri în piept să viețuiască.
Și, de vei vrea cândva să le asculți, iubite,
Va trebui tu să vorbești ca ele să-nflorească...