M-am speriat de ce-am văzut afară.
Vid și rece concentrate-n în albastru,
Și tot e albastru, e toamnă.

Cât de adâncă a fost rana, m-a durut:
Tot fragilul și ordinarul s-a spart de fața mea.
Tone tone de ordinar murind.

Acum simt deodată multă vină și ură,
E ceea că căuta el mereu să simtă.
Dar mă sperie artistismul lui. Totuși îl caut, ca și el.

Și mă sperii de mine, mă detest pentru că iubesc ce sunt.
Aș căuta să mă simt altfel,
dar numai ca să comentez ce simt.

Și e atât de vidic spațiul ăsta albastru.
Am ieșit afară și parcă-i un loc străin.
Și atâtea motive să mă simt rău...