Cu pielea ei de crin alb ca mătasea,
Iubea lumina și o ruga să stea,
Era crăiasă dulce și în atur frumoasa
Ce cu cerneală-n vise se unduia în stea.

Pe ghimpi pășea mereu dar ea
Privea cu ochii blânzi spre albele lumini,
Iar recele topit și gura blândei nea
Îi suspinau pe buze:pe gene să ne-anini!

Avea la gât mărgean cu pulberi de iubire
Iar prinse-n păr ținea doar umbre dulci,
Izvorul amintirii o lăcrima-n mâhnire
Și îi zicea cu drag:la răsărit mă duci?