poate că există clipa când chipul ți se răsfrânge în oglindă - era ieri
când celulele trag să moară încă din mugure spaima de a nu fi surprinse iubind
e timpul când scrisorile vin și pleacă uneori fără răspuns – vremi cărunte
prin sufletul ud cuvintele își înroșesc fața a roz neatins de surâs
e chipul acela pierdut printre cireșii în floare măsurând zădărnicia încremenită
e umbra părăsită prea des cu sfială și frică de soarele coborând spre ziua următoare

îmi despletesc gândurile – oglindă de-a curmezișul vreau o băutură
poate cu ceva arome de mosc să urc spre nemărginite ceruri
prin zidurile pustii timpul urcă săturat de povoara aceasta stingheră - viața
să mă întorci ca rodul sub brazdă printre undele despletind goliciuni cugetătoare
ninge uneori molatec peste sufletul agățat cuvânt puzderie de veninuri
e doar o noapte răstignită pentru bucuria zorilor ce o să vină
pe coarde de chitară cântec legănat de fecioare pe spinarea albastră a deșertăciunii

ca o dulce bunică întorc anii în culcușul de alge pe aceeași pagină crește o întrebare
unde e bunicul a plecat demult pe căile profunde – timp
îi surâde moartea pe chip
nu-și mai bea tacticos cafeaua întorcând foaie după foaie… cu gesturi senine
hai să ne așezăm în fața sobei și să-ți povestesc despre mine!

Ninge!

cele mai frumoase povești se spun iarna ca niște restituiri de amintire
hai spuneți voi cei care purtați timpul pe umerii cum se moare într-o undă aurie
în pâlpâiri albastre printre lungi gene ale norilor
cu hainele zdrențuite de mărăcini?

mă adun ca o legendă a veacului ce apune – sufletul tresare
buze nestrăbătute de călător
printre umbre rătăcite
mă stăpânește un necunoscut fior – mi-e dor

sub inima ta