Când tangoul
primelor noastre priviri,
a încetat să-mi răsune
obsesiv,
mâna violonistului
destin,
m-a trântit
în groapa cu metafore...

Și-am plutit așa
în închisoarea noastră
din petale
de trandafiri,
ferindu-mă de spini,
agățându-mă
până la sângerare,
de vise...

Era timpul
când îmi plăcea
să-mi mângâi inima de catifea,
de inima ta
de catifea,
până când,
ființa ta
de nori,
mi-a plouat minciuni
catifelate,
lesne de crezut.

Încercam
să nu-mi pese
ce se ascunde
sub tangoul
roșului catifelat
și pur
al singurului sărut...
ce l-am crezut adevărat.

Rubinele
cu care
ne împodobeam
brazii
din crăciunurile
viselor noastre,
m-au făcut să cred
în marea bucurie,
de a dansa tangoul...

Când ceasul
arunca săgeți
de singurătate
în doi,
în noi,
mi-am spus că
nu-i adevărat...
marea de metafore
reușise
să-mi inunde adevărul,
și să-mi nerușineze dorințele.

A fost suficient
să nu-ți ascult
norii,
jumătate de anotimp,
un timp....
și fără să știu
roșul
mi-a murit
definitiv...