-Omul, terminând cu vorba,
Nu știu ce-am mai întrebat,
Dar am plâns, am plâns întruna
Până când s-a înnoptat.

Apoi. . . am plecat spre casă,
Năucită de durere,
Lacrimile mi-au stors ochii,
Iar gândul, orice putere.

Ajungând pe strada noastră,
Câinii pe la porți lătrau
Iar pe o bancă patru tineri
O romanță fredonau:

-“In satu-n care m-am născut,
Nu-i cine să mă plângă,
Cei dragi de mult m-au părăsit
Chinul să le ajungă.

De-atunci eu singură trăiesc,
Mereu pe căi străine
Și n-am pe cine să iubesc
Sunt tristă, vai de mine.

O. . . Doamne! Cu ce ți-am greșit
De nu-mi mai ierți păcatul,
Părinții mii-i-ai osândit,
Ai osândit tot satul.

Nu am puteri să mai răzbesc
Poveri și grozăvia,
Dă-mi forță ca să mai zâmbesc
Să zbor ca ciocârlia”.

-Ascultând aceste versuri
Am deschis ușa la tindă
Și trecând printr-o odaie
Am ajuns lângă oglindă.

Mi-am privit ochii și fața,
Istovite de durere,
M-am spălat cu apă rece
Să-mi revin, să am putere.

Și, văzând lampa aprinsă
In odaia dinspre vale
Am intrat să-i spun cucoanei
Despre această zi de jale.

Ea știa de tragedia
De la Bălgrad și din țară
Și de tata cum murise
Chinuit în acea “gară”.

Nu mi-a spus crezând că timpul
Le va rezolva, odată,
Nici n-a vrut să-mi redeschidă
Rănile de altădată.

Din ciclul :
Prea multe lacrimi mamă