Nu stiu cum sa incep. Nu stiu daca ce scriu merita sau nu titlu. Nu stiu daca tu cel ce citesti meriti sa fii impovarat cu ceea ce vei citi. E dureros sa vorbesti de ceva recent la timpul trecut. Mai ales cand ai 19 ani. E dureros sa inveti sa pierzi. Asa devreme cel putin. E nedrept sa-mi ia ultima vara. E si mai nedrept sa o si uiti. Dar asa e viata. Uiti cand priveai iin zenit si erai un copil al soarelui. Uiti ca demult te nasteai cu prima mare si ca luna grasa si galbena ca o fecioara te boteza. Cu foc si cu pamant . Si uiti ca ai crescut. Si timpul a trecut. Ireversibil. Si ai imbatranit si timpul si-a scurs peste tine ca nisipul din clepsidra. Si devenit plaja si te sarutai cu marea din care te-ai nascut. Si timpul a trecut peste tine. Si lumea a inceput sa vina la tine. Sa te priveasca. Sa se bucure de frumusetea ta. Sa danseze. Sa-ti auda vocea ca un zefir bland. Si sa plece tanjind dupa o ultima vara. Sa faca copii care la randul lor sa sarute nisipul tau. Si tu sa ramai acolo. Caci asta ai vrut. Sa ramai acelasi, neschimbat si doar senzatiile sa fie noi.

Nu stiu cat de potrivita este metafora de mai sus, dar asa ar trebui sa fim si noi. Sa pastram in noi copilul din ultima vara din Vama. Acelasi copil care ramane impasibil la trecerea timpului. Dar exact cand atingi apogeul cu ariple-ti de ceara viata iti da prima palma. Si te prabusesti din apogeul atins atunci in vara aia torida cand poate fericirea libertatii , frumusetea valurilor, sunetul vantului sau poate doar votca pe care ai baut-o cu prietenii pe plaja in fata unui foc de tabara privind apusul te facea sa te simti invincibil si stapan mai mult ca oricand pe viata ta. Asta e “testamentul” meu pentru voi. Nu lasati copilul din voi sa moara. Pastrati amintirea ultimei veri. Fiti voi, si nimic sa nu mai conteze