urla viața despletită pe străzi
dați-mi veneticilor o moarte să pot pleca de aici
nimeni nimic
liniște în cer și pe pământ
flori la ferestre
grâu în ghivece de plastic
femei alăptând prunci monstruoși
ne retrăgeam apoi în mușuroaiele nopților noastre
un bărbat mie unul ție
ba nu ia doi că ești o viață de treabă
nu cunoașteam teama și nici nu aveam nevoie de ea
plângeam rar și întotdeauna la capătul lumii
trebuia să rămânem eroi
trebuia să stăm cuminți în pântecul morții noastre
și să fluturăm spre oamenii-viezure
drapele albe numai bune de făcut din ele batiste
vine o vreme când zdrang
fereastra se sparge
atunci înfloresc deodată
în aerul rece prevestitor de zăpadă
ciudatele flori ale însigurărilor noastre
asculta acest text in lectura autoarei
|
