Draga mea Tatiana,
am devenit cutie de rezonanță
a glasului tău ce se roagă
către efemer.

Cu toate rănile ne-am obișnuit
ca și cu niște haine
străine nouă.

Dumnezeu e departe!
Nu ne aude.

Am țipat
- semne disperate din mâini -
până ce verbele
și-au pierdut din valoare
și-am personalizat orice pronume,
"noi-ul" nu l-am uitat,
căci "eul" a strigat
până a răgușit
substantival:
râsul,
plânsul,
așteptarea.

Aș prefera să scrii
cu gândul pe sentimente
și nu cu pumnii sufletului
în plămânii mei.

Dumnezeu e prea în mine
să te mai audă.

Draga mea Tatiana,
am devenit cutie poștală
a scrisorilor tale
către efemer.