Dupã cum însuºi mãrturiseºte în rândurile ce-i însoþesc poemele (În loc de prefaþã), pentru George Chiriac poezia este un „suflet, o parte din tine pentru a zidi increatul clãdit de mine în versuri. Poezia este o rupere de realitate, o biruinþã ce strãpunge tãcerea. Este o încercare de a cunoaºte lumea, un refugiu al tuturor împlinirilor sau neîmplinirilor, o putere magicã care (sic!) nu face altceva decât sã te agaþe între trecut ºi viitor pentru a putea suporta prezentul”.
Din aceleaºi rânduri ce ne îmbie sã-i citim placheta "Sunt un suflet" (Editura Opus cultural, Oneºti, 2006, Colecþia Debut), mai aflãm cã e un adolescent îndrãgostit, un visãtor „cu capul în nori”, întristat cã vede „totul destrãmat”, dar „foarte mulþumit” cã mintea lui „trãieºte un haos numit nebunie, dragoste ºi iubire de viaþã”.
Hoinar în cãutarea soarelui, dã senzaþia cã se bate ca „un tiran” cu morile de vânt pentru a ajunge „la infinit” ºi a ne aduce „zeul strãlucitor”, dar trãirile redate în versuri sunt departe de acest zbucium, deºi, pe alocuri, sentimentele sale „sar ºi vibreazã peste tot / ca o undã oscilatorie ce naºte iubire”. Cu sufletul, rând pe rând, destrãmat, rebel, amar, îndrãgostit, de gheaþã, dã roatã pãmântului, însã alergãtura ce se vrea pe drumuri „neumblate” ori „nevisate” e mai aproape de „incandescenþa timidã” decât de „lunga tresãrire furtunoasã” ce ar putea fi dragostea.
Venit pe scenã special pentru noi, vede cum „dispare lumina” ºi cum „apare ispita”, simte „cãldura flãcãrii”, „lumina scânteii”, „avântul fumului”, „sfârâitul jarului”, face „regulile jocului”, dar ºi în acest caz miza e micã, întrucât prin „puterea lumânãrii” ajunge, în cele din urmã, sã simtã doar „focul uitãrii”.
Chiar dacã în universul lui „nu plouã, nu ninge”, pare mai degrabã un „actor dezorientat”, când cufundat în „valuri de fericire”, când dornic sã fugã ºi sã se ascundã de „lumea crudã” în care se miºcã ºi de care nu vrea totuºi sã se despartã, întrucât nu-ºi doreºte nici „altã lume / cu iluzii în culori vii!”
Soluþia salvatoare e, acum, întoarcerea la iubitã, pe urmele cãreia se aflã în permanenþã ºi pe care, în ceasul al 13-lea, o implorã: „Gândeºte-te la mine, nu la clipa trecãtoare”. Cautã, tocmai de aceea, „orice clipã zburãtoare” pentru a o petrece alãturi de chipul ei frumos, întipãrit „pe veci” în mintea lui „încremenitã de gândul / necurat al absolutului întunecat”, numai cã se plictiseºte repede de alergãtura prin cele „mai negândite locuri ruginite de tristeþe” ºi atunci trage concluzia cã iubirea „îºi dã duhul în inima” lui, nemaifiind nicio „patimã arzãtoare”, niciun „sentiment suprem”, nicio „vorbã tainicã de duh”, ci „absolutul psihologic al unei vieþi / împrospãtatã cu clipe frumoase”.
Redevine, în consecinþã, umbrã, spaimã, chin, moarte, plângându-ºi sufletul fugar: Sunt umbra… ºi creºte în mine noaptea. / Mã doare ºi inima ºi cerul ºi viaþa. / În piept eu plâng ºi mã strãpung / c-un suflet fugar! // Sunt spaimã… ºi moare în mine noaptea. / Zadarnicã e ziua ºi truda ºi moartea. / Mã sting ºi plâng amar, / am suflet fugar! // Sunt chin… ºi doarme în mine viaþa. / Prin foc ºi vãpaie, prin lavã ºi fum / alerg ca un nebun… / ªi vreau sã vãd risipit val dupã val / alt suflet fugar! // Sunt moarte… ºi piere în mine speranþa. / Pe faþã-mi tremurã ºi viaþa ºi noaptea. / Fug ºi sunt amar, / c-am un suflet fugar! (Suflet furar).
Când nu mai e „zeul minciunii”, vrea sã se facã un „gânditor”, în viziunea lui gândurile coborând, cel mai adesea, ca un „sunet de vioarã”, numai cã rareori acesta se metamorfozeazã ºi într-un „strop de rouã / cu iz de gânduri fragede”. Pentru a ajunge cu adevãrat la poezie, nu este suficient sã critice totul, de la „timpul ce curge neîncetat”, la „clipa ce se prãbuºeºte uºor”, de la „apa ce se varsã furtunos”, la „frunzele ce se vestejesc ºi cad”, de la „lumea ce plânge în tainã”, la „anii care cad peste viaþa” cu bune ºi rele, ci, vorba lui, sã „rescrie gândurile pânã la adevãrata lor esenþã”, eliminând banalitãþile ce acum abundã, directeþea inutilã ºi gãsind o cale proprie spre acea „unicã putere, cea a cuvântului”.
Deocamdatã, dezideratele îi rãmân doar la nivelul visului, adevãr pe care, de altfel, nu se sfieºte sã-l recunoascã: „La început de drum / vorbele-mi sunt praf ºi scrum”. Cum nu crede în „vorbe deºarte” ºi nici nu se îmbatã cu „lucruri fine”, depinde doar de el dacã poate depãºi sau nu aceste „zãri nevinovate”, dacã scapã sau nu de lamentãri („Sufãr ºi nimeni nu mã înþelege. / Sufãr ºi nimeni nu mã aude. / Sufãr ºi nimeni nu mã alinã.”) ºi autocompãtimiri („Parcã aº fi un rebel rãpus! / Sãracul de mine…”) ºi dacã schimbã sau nu statutul de „actor dezorientat” cu unul de profesionist.