E o clădire veche, aproape dărâmată,
Plină de amintiri, ca o popotă de armată.
Cândva era solidă, înaltă și frumoasă,
Acum e însă tristă și plină de angoasă.

E ca un labirint uriaș, știut numai de noi,
De cei ce-am fost acolo când nu era gunoi,
De cei ce ne-am iubit, am râs și-am plâns în ea,
Și ne-a fost casă primitoare, acoperiș sub stea.

Acolo am aflat, într-o-ncăpere mare,
Că viața noastră este un fulg expus la soare,
Că totul se rezumă la clipe mici, secunde
Și că adevărata fericire în ele se ascunde.

Acum e praf pe scări și zidul parcă plânge,
Tu, timp necruțător, de ce o vrei a stinge?
Este refugiul nostru, al celor ce-am iubit-o
E închisoarea de nebuni, și noi am prețuit-o.