Nu sunt poet -
Și nu e nimeni -
În stare să aștearnă
Cu vorbe mari,
În versuri fine,
Portretul ei de doamnă.

Cu păru-i fluturând în vânt,
Cu un ușor elan spre moarte,
O văd pe strada mea trecând,
Făclie-aprinsă-n noapte.

O văd în vis și, uneori,
Când ea pășește peste flori
De iasomie, dulci fiori
Cântați de inima-mi nebună
Îmi spun: „Ești liber, poți să zbori
Pe drumul către lună!”

Nins, trist, bolnav, flămând,
Cânt aste versuri iară.
Nu am nici casă și nici bani –
Doar viața și-o chitară.

Nu am nici idoli, nici femei
Care să-mi toarcă-n poală,
Dar ieri am șterpelit 5 lei
Și astăzi am cerneală.
Și-aș vrea cu-aceste mici comori
- o pană și-o hârtie -
Să fac alți munți, alt cer, alți nori -
O scurtă bucurie.

O, doamnă, buna mea duduie,
Doar pentr-un leu -
Cât de puțin! Nu credeți? -
Vă-nalț, chiar eu,
Din versuri, mândrețe de statuie!

Se lasă noapte. Iară.
Privesc în lung și-n lat
Cum mii de fete cară,
Cu pieptul lor bombat,
Un lucru ce pus mândru,
Gol și-ușurel, pe pat,
Va ferici - iertare! -
un prea bubos bogat.

Așa se-ntâmplă, prieteni, dară,
Că într-o oră amărâtă,
Cu toții, sincer, vor răspunde:
„Respect, frumoasă domnișoară!”

Lăsați, duduie, nu-i nevoie,
Poetul nu e de vânzare.
De foame? Coană, n-avea grijă:
Nici azi, nici mâine, el nu moare!

Respect, frumoasă domnișoară!
Continuă, plimbă-ți hoitul!
Pierdută-n rochia ta de seară
Cu toți-ți vor da votul.

Iar eu, bolnav, flămând și singur,
Stând aplecat peste hârtie,
Mă-ntreb - om prost: și mâine...?
Mă-ntreb: iubirea când mai vine?