M-am împrietenit cu un nor.
Eu așteptam în fiecare zi
la ora precisă
lichefierea de salut
care venea cu regularitate.
Zâmbeam la fereastră
(asta era chemarea,
deși nu era luceafăr)
și până ajungeam la ușă
norul era deja deasupra casei
și când ieșeam
picăturile mă ajungeau.

Cu timpul, am început să vorbim
- doi timizi, zgrepțănându-și
reciproc învelișurile eterice.
Eram fascinantă - cu tot felul
de prelungiri solide și mobile
care se contorsionau după expresia mea interioară.
Era fascinant - compus de spume celeste
care zvâcneau expansiv sau retractil
după pulsul chefului lui.
Ne spuneam vorbe de aer
și ne insuflam curenți de legătură.

După o vreme, statul în casă
respectiv hoinăritul prin singurătatea spațială
au devenit plictisitoare.
Eu contemplam
ciocolata care mi se topea pe degete;
El contempla
vaporii care îl gâdilau și i se integrau
până când ne reîntâlneam.
Atunci am hotărât să nu ne mai despărțim.

El era entuziasmat - nu avusese
niciodată o conversație continuă.
Eu eram entuziasmată - nu
zburasem niciodată pe bune.
Vizitam o groază
de locuri interesante și ciudate
și pentru toate avea o explicație.
Cunoșteam imagini
incredibil de diferite de ce presimțisem.
Când oboseam, mă întindeam
pe albușul bătut neumed
și totuși atât de sigur
și mă învelea să nu-mi fie frig.
Uneori făceam concurs:
cine râde mai mult
și astea erau clipele cele mai simple.

Odată am ajuns deasupra unui loc
care nu semăna cu nimic
din ce mai văzusem vreodată.
Lui nu-i plăcea, simțea o amenințare ciudată
și eu deveneam tot mai grea.
Dar pe mine mă fascina:
dacă el era spumă pufoasă de albuș,
locul era ca o mare de granule de gălbenuș uscat
fine-fine și sclipitoare...
M-a mirat că aici nu creștea nimic
și i-am poruncit să-și reverse
preaplinul de saluturi,
oricum, de când plecaserăm împreună,
nu mă mai salutase.

Deși nu vroia decât să mergem mai departe
s-a conformat
și și-a întins un deget lung de apă
până a atins pământul care sfârâia.
Atunci, cu trosnete și tremur,
ceva îngrozitor plutea să se întâmple...
...părea că se declanșase un mecanism
pe care nimeni nu-l mai putea opri.
Îl vedeam cum parcă se topește
pe la colțurile fluidității vâscoase
și nu înțelegeam
de ce nu-și ridică degetul din pământ.

Se ferea de vorbe
oricum n-aveam aer prin care să circule
dar l-am privit în ochii proaspăt-ozonici
și am înțeles că nu se mai poate.
Pământul lacom îl absorbea,
îi sustrăgea tot aburul și seva.
Coboram din ce în ce mai mult
și am privit cu neputință
cum ce mai rămăsese din el se scurgea.

Dintr-o pată mai întunecată a pustiului
a crescut o plăntuță-trunchi,
umflată și fără frunze
- ulterior am aflat că se cheamă cactus.
Am crezut că poate e el
în altă formă
mai apropiată mie
și-am vrut să o mângâi.
Un spin camuflat
mi-a sfâșiat carnea
cu aceeași lăcomie
cu care pământul l-a sorbit pe el.
Acum el nu mai are saluturi
și nici măcar nu mai putem face concurs
cine plânge mai mult.

15 februarie 2006.