Spumoase se sparg de mal valuri
pe pielea iernii începute.
Pietrele murmură
ca niște carcase metalice.
Þărm gol…
Nici frunză, nici iarbă,
nici umbră pe stânci.
Val peste val se apleacă.

Se sparg în maluri valuri țepoase,
în țărmul abrupt și pustiu.

*

Strigătele pescărușilor îmi scorojesc pereții.
Arborii au picioarele rupte
în dislocări de lut.
Pe cer și pe mare
soarele încearcă să apună.
Pe nisipul presărat cu scoici,
mi-e teamă să calc
sau să mă întorc.

Se aud sunete slabe de apă.
Picură parcă,
sau curge?

*

Lipsesc castanii.
În cârje sprijinită,
umbra lor fărâmă frunzele uitate.
Linia orizontului
abia separă cerul de mare.
Mă așez pe aceleași stânci,
privesc în larg
și caut umbra fericirii
ce nu se mai întoarce.

Iau o piatră, o arunc în apă.
Simt în nisip
cum mă afund mai adânc.

*

Pe cerul închis se îngrămădesc
slabe dâre roșii de amurg.
Norii sunt păsări sărind împreună
în frunze ce cad.
Ceața se face ploaie măruntă,
acoperă cerul
și îmi oprește privirea spre larg.
Ploaia, ce desparte uscatul de apă,
continuă până departe.
În marginea pustie a mării
urechile mele ascultă.
Auzi cuvinte foșnind
cum ne cad pe genunchi,
ca frunzele veștede de toamnă?

Cerul ca un stindard negru
se scutură…