tot mai multe lucruri nu mai pot fi depășite.

la asta mă așteptam oarecum,
culmea e că speram să existe niște
compensații, un fel de bucurii conexe ale crizei.

azi am acces la dosarul 19 dec 1992 – 19 dec 2007
și la concluziile lui,
în majoritate înjurături românești de recuzare ontologică;

but here’s the bad news for you,
the bad news e că atîta bucurie cîtă a fost
îmi este suficientă pentru de zece ori mai multă așteptare.
jesus christ, e ca și cum ai fi pus o tonă de kerosen
într-un perpetuum mobile
there is no fucking way
that it comes to a standstill

este o explozie nimicitoare de fericire
care vine pe străzi ca flăcările vărsate de un monstru
în timp ce eu și cu tine, care ne aflăm încă pe bulevard
ne ascundem în pasaj, între vitrine cu șosete de lînică
și discutăm pe îndelete despre plantarea salcîmilor în ianuarie
(se face “mocirlă” și se adaugă o “baligă de pe drum”)

este o neînțelegere uimitoare,
care constă în faptul că am cîștigat lozul cel mare
dar habar n-avem
și nici nu ne poate interesa vreodată
pentru că sîntem la pescuit
cu don gigi și asta e suficient
ne uităm cu suri la filme cu clive owen și asta e suficient,
ne jucăm cu cineva care nu vrea să se joace
pentru că e pe moarte și asta e suficient

stai singur în haine de cefere pe marginea unui fel de havuz
apa e atît de ciudată iarna
și simți că te-ai udat la cur, la spate,
îți simți capul ud, fața udă
bucuria e undeva cu siguranță
și nu poate fi nici ea depășită