candid

mă, emi, mă,
de cîte ori ți-am zis să nu mă mai plîngi
că doar n-ai rămas singurul bărbat de pe lumea aceasta
care nu deschide umbrela în casă
de teamă să nu vină ploaia...

poate în latină emilian înseamnă cel bun, generos
și mai știu despre mine că aduc noroc tuturor
cunoscuților
deși nu mi-ar strica nici mie un gram de noroc
prin viața pe care tocmai o-ncep...

dacă vrei să mă cunoști te invit la mine
în suflet vezi,
daca nu sînt acasa cheia e sub preșul
de la intrare în frigider ai mîncare pentru o
săptămînă
dar eu n-am să lipsesc atît de mut...

cînd pleci lasă inima deschisă
la aerisit
să nu vină moliile...

dacă sînt acasă ne putem cunoaște mai bine
mă scuzi un moment
ce gazdă uitucă sînt...
îmi trag repede o haină pe mine
îmi iau și umbrela n-o deschid în casă
de teamă să nu vină ploaia
și sparg o secundă
cioburile să ne aducă noroc la
începutul acesta...

nu lipsesc mult ies puțin din suflet
mă duc pînă la colț
la Dumnezeu
să cumpăr alune și suc
pentru musafiri...

*

o adiere

m-am hotărît să nu mai fiu
mare
am să mă fac mic
și-am s-o iau de la 0
bineînțeles am să încep cu gînguritul...

cînd am să mai cresc
am s-o trag de păr pe tanti educatoarea care
mi-a pus bulină neagră am să-i spun
că o să ardă în focul iadului
dacă nu crede în Isus
apoi am să fur o gentuță plină cu jucării...

cînd iar am să mai cresc tata
o să vină beat acasă o să mă închidă în beci o noapte
întreagă să mă ia dracii cu furca
poate așa îmi intră matematica în cap...

cînd iar am să mai cresc puțin
am să iau premiul I și-am să mă îndrăgostesc de florica
ea nu va ști
eu o să mă mut la oraș...

cînd iar am să mai cresc judecătoarea o
să mă întrebe cu cine vreau să rămîn
cu mama sau cu tata
el o să vină să-și ia lucrurile din casă
mama o să afle că din banii de pregătire la matematică
mi-am luat toate cărțile lui Karl May...

cînd iar am să mai cresc am să fac prima dragoste în Cluj
dar asta nu interesează pe nimeni...

cînd am să mai cresc puțin am să mă angajez reporter
am să ascult blind guardian și-am să scriu despre spitale
și morți
am să-mi dau seama că viața e un cimitir în care n-avem lacrimi destule
să ne jelim unii pe alții...

cînd am să cresc îndeajuns am s-o iubesc pe emilia
oricum ea nu crede în suflete pereche
eu am s-o iubesc pînă la sfîrșitul poemului...

cînd am să cresc de tot
am să-mi închipui că sînt poet
și-am să scriu
despre toate acestea
pe întuneric...

*

poveste cu o marchiză și please help me

ca-ntr-un vers nu prea original camera mea
este goală are o ușă pe care intră
toate durerile și o fereastră la care stau
cu nasul turtit așteptînd să mă trec...

că tot iau viața de la început
m-am gîndit să-i fac un tunning sau s-o transform
în amantă
o soluție ar fi să scriu pe fereastră cu ruj
please help me apoi
să calculez cîte versuri aș putea să scriu pe fiecare perete
pînă ce camera mea devine toată o poezie

fudulă și roșie de atîta emoție...

îmi și imaginez ce isterie pe stradă cînd aș ieși
cu camera mea la braț probabil aș mirosi tot a
var și-a durere pe fruntea mea ar scrie cu majuscule:
AM GREȘIT ÎNTR-O VIAÞÃ ANTERIOARÃ ȘI-ACUM PLÃTESC CU VÎRF
ȘI-NDESAT...

înaintea mea camera a avut un prieten diliu
s-au certat într-o seară iar el a vopsit-o cu spray auto
a trîntit ușa a plecat
acum ea stă într-o rîlă
sîngerînd și cam
știrbă...


suspect de firesc
în camera mea un pat și un scaun
pe mijlocul unui perete un tablou pe culmile kitch-ului
cu o apă și-un foc sau așa ceva
în dreapta un costum pregătit pentru orice interviu
sau îngerul meu păzitor cum îmi plăcea
să-l numesc
în stînga un calorifer de care claudia își ține
legată poeta...

treptat m-am obișnuit
la început mai roșeam cînd mă dezbrăcam
eram goi și eu și camera plîngeam de mila fiecăruia
ne
încurajam ne spuneam că poate nu e o idee rea chestia cu matrimonialele acum
doar neoanele mai sparg întunericul
ca Moise despicînd Marea Roșie
totul e roșu de un
roșu aprins ca rujul cu care am scris pe fereastră
ultima mea mare durere please
help me...

*

banalități

am rămas cu peștera mea seara
înainte s-adorm visez că trăiesc
doar eu și frica de întuneric

în peștera mea mă visez la un foc el
sărută pereți ca și cum ar fi amanții
demult căutați poate
cioplesc poate
mănînc mai tîrziu voi
scrie poeme tot eu
le recit în cele din urmă adorm învelit
într-o blană

peștera mea e într-un munte pe care nu-l
știe nimeni trebuie să mai lucrez
la detalii
să nu mă pierd nici eu

o zi obișnuită se compune din diverse activități
pescuit vînătoare cărat lemne de foc spălat
rufe bineînțeles peștera mea are și
o cascadă

cîteodată
în peștera mea mi-e dor de oameni atunci
iau o piatră și scriu desenez ba o lacrimă ba
un cuvînt de iertare nespus

îmi place să dorm în patul din peșteră el e făcut
din frunze și cîteva blănuri miroase
a reavăn
ca și viața ce se petrece aici

vei fi un mare poet pentru că ei suferă cel mai mult
eu nu mă pricep eu mă cunun vara viitoare

știi ce urăsc eu cel mai mult la peștera asta
este
ecoul

acum
stau și mă-ntreb de ce întotdeauna scriu
pe întuneric

uitasem

s-a stins focul

*

basme arabe

despre domnul emilian
lumea a început să vorbească cu stimă
după o noapte petrecută în cazino
unde a pariat tot ce avea și a cîștigat o avere

toți știu despre domnul emilian aceleași lucruri
adică doar lucrurile despre care emilian
a vrut să se știe
că umblă elegant la cravată bărbierit mai tot timpul
unii spun că e o companie plăcută alții strîmbă din nas
și concluzionează nevoia de oameni
îl face mai sociabil

ca orice om domnul emilian se compune
din gesturi secrete

dimineața se așează în fața oglinzii și stă jumătate
de oră zîmbește mai rîde mai plînge mai scoate limba
se gîndește ce expresie ar fi potrivită pentru vremea
cînd va trece dincolo

în timpul zilei stă pe balcon și fumează chiștoace
ochii sînt goi ca trupul unei femei ce nu
mai vine se uită la oameni nu-i vede așa cum nici ei
nu observă lumea lui ce stă să cadă
pur și simplu stă și numără lucrurile
care-i lipsesc

cînd iese-n oraș
fumează lm roșu în pachet de marlboro superlung
să nu creadă lumea că ar avea prea puține de oferit
zîmbește absent bea un suc și-ar dori un tovarăș
se mulțumește cu o scrumieră în care stinge
trăirile pe jumătate

se-ntoarce acasă puțin mai bătrîn
ascultă muzică depresivă dansează
și-ar dori să nu mai simtă nimic trupul său inflamat
de atîta tăcere zvîcnește uneori
vomită sinapse

ușor
se dezbracă se uită la un film stupid se întreabă
de ce ești erou dacă salvezi lumea stinge lumina
reia o numărătoare întreruptă aseară
fiecărui deget pune numele unui prieten e puțin trist
de mai multe nopți
trei degete au rămas fără nume

fumează iar un chiștoc respiră adînc
se leapădă de leșul zilei dacă ar vrea
din țeasta nopții ar putea smulge un vis fără noimă

apoi
domnul emilian se închide cu un gest simplu poate mîine
sau poate dincolo o să se împlinească dorința lui
secretă să fie șofer de cursă lungă asta
visa de cînd era mic să care
trăiri suflete trupuri de la o lume la alta
adoarme nerăbdător
peste cîteva zile va avea
și permis de conducere

*

prea multe de spus nu

despre sine
domnul emilian vorbește cu mult respect
pe unii
singurătatea îi face să pară îmbrăcați bussines class

ca să-l înțelegi trebuie să știi ce nu-i place

cînd iese la pîine se uită la bani nu respiră
vecinii și-au asmuțit plozii în carnea lui
uscată

fetele din cartier îl fluieră îi fac cu ochiul
el strînge bănuții cu gîndul aiurea
o pîine un bic o conservă din care la noapte
va face o scrumieră

nu-i plac femeile frumoase pentru că nici domnul emilian
nu e prea strălucit
el crede că sufletul se află în plămînul stîng în plămînul drept
un alt suflet ce-i ține lumea
în echilibru

cînd merge în oraș nu-i plac restaurantele cu multe stele
îi place să tremure așa scutură toate morțile
apoi întinde brațul
galant
domnișoarei pe tocuri

înainte
arăta bine zîmbea larg în părul des puteai ghici
cîți copii o să aibă cîți ani va trăi în ultimul anotimp
nu-l mai plac decît femeile
împlinite

noaptea
mama îi spune e inutil nici o femeie nu se mulțumește să fie visată
se plimbă tăcut se tîrăște prin cameră obosește
se-apucă de scris

îi scrie unei emilii
n-ar mai conta care jumătate să nu fie frumoasă
cele frumoase au sînii umpluți și palmele părăsite

domnul emilian doarme el știe

gura lui e un ghettou femeile se strecoară
prin sîrma ghimpată
la cei ce știu să vorbească

*

cîteva lucruri simple

domnul emilian strălucea de atîta singurătate
dacă l-ai fi văzut ai fi crezut
că a fost alăptat la sînul tăcerii

își netezea costumul cu drag
îi spunea într-o zi ai să fii mare
am să te fac pielea mea de bărbat prezentabil
și-ai să fii mîndru de mine

cînd amiezile erau liniștite
nu-și dorea altceva decît să treacă viața mai repede
ar fi regretat fiorul pielii cînd
o sărută seara
dar atît

visa uneori lucruri simple
că are servici că emilia îl va suna
de sfîntul emilian că dansează
slow wind

singurul prieten era un păianjen
îl botezase nick învățau amîndoi cum să prindă lumea
în pînza lor de sinceritate

zilele se scurtau ca niște cerșetori care
primeau milă tot mai puțin lumea
își vedea de căderile ei

domnul emilian își netezea costumul cu drag
din cînd în cînd mai vorbea cu nick
dacă l-ai fi văzut ai fi crezut că ochii lui
sînt un punct cardinal în care apune lumina