când îmi citesc poemele cu tine
tonul devine grav și se face o liniște monumentală
pielea mea uscată de catifea aproape crapă
aproape că ieși prin pori, dinăuntru
dar mă abțin, stăpânesc un fel de mare
ce mă umple, să nu-mi curgă prin ochi
să nu-ți dau drumul din mine
oamenii rămân cu gândurile suspendate
printre cuvintele ridicate la tavanul încăperii
aplaudă întotdeauna la final
în timp ce eu rămân oarbă câteva clipe
apoi se minunează ei
cum încape îndesată atâta iubire
doar într-un metru și șaizeci