Dezbrăcați de frunze
Și de gânduri ...
Plopii plini de poeme și de cântece
Zac alături de mine și de sufletul meu pustiit,
Gol de iubire și plin de suferință.
Speram la clipa când ai să vii
Și printr-un răsărit interior
Ai să mă scoți din neființă.
Speram la viață ... .
Aștept, dar nu vii!
Și strig și cad într-un somn adânc,
Care mă cuprinde și visez iar la tine
Dar nu vii și mă trezesc.
Zac printre copaci și printre flori,
Ironia mă aruncă în zori
Te privesc iar și iar,
Zâmbești... și sufletul îmi plânge.
De ce nu cobori, o tu soare crud?
De ce mă lovești cu razele tale și apoi pleci?
Speranța mă aduce mereu la tine
Și tot ea mă trezește când cad în abisul gândurilor,
Gândurilor negre,
Într-un abis sentimental,
În care mă arunci zi de zi!
De ce nu vii luceafăr al dimineții
La răsăritul sufletului meu?