Cu o săptămână înaintea Crăciunului celui de-al șaselea an al celui de-al treilea mileniu m-am certat îngrozitor cu apendicele meu. Nu știu ce-l apucase, fusese într-adevăr un an greu. Am hotărât că un control n-ar strica, după ce în prealabil m-am diagnosticat băbește: m-am ridicat pe vârful picioarelor, ca un balerin, și mi-am dat drumul. Să crăp de durere, nu alta!

Nu știu alții cum sunt, dar eu când aud de spital, mă furnică pe șira spinării!
Medicul mă consultă.
- „Musai să te internez!”, îmi spune grav.
Era duminică.
- „Vino diseară să-ncepem tratamentul cu antibiotice, ca mâine dimineață să intri în operație.” Am încercat eu între timp să bravez…
Mă internez, încep injecțiile din șase-n șase ore, și lungă-i noaptea, ca pentru o santinelă, până când zorii bat în ferestre ca niște stafii.

E ora 8. Mă pregătesc de operație, cu un popas pe la cabinetul asistentei.
- „Mă, ești ras?”, mă-ntreabă cu vocea-i baritonală.
- Da, doamnă, am fost inspirat! îi răspund șugubăț.
- „Mă, spune-mi dacă ești ras îndeajuns, că eu nu vreau să-mi urc doctorul în cap pe urmă”, continuă.
- Da.
- „Oricum nu mai am decât lama asta”, adaugă.
- Doamnă, dar nu-i sigilată, zic eu.
- „Dar tu nu înțelegi că nu mai am decât lama asta. Du-te și ia-ți o lamă dar nu prea mai avem timp.”
- Las că-s ras, îi răspund enervat.

Se face 08.30. Pășesc speriat în sala de operație, mă simt ca răpit de extratereștri...
Stau în capul oaselor pe masă și mă pregătesc de anestezie.
- „Trebuie să te-ncovoi și să-ți ții bărbia lipită de piept. Să nu te miști. Vezi, acul ăsta mare intră în coloana vertebrală iar apoi anestezicul își va face repere efectul”, îmi spune doctorul.
- „Simți ceva acum?”, mă-ntreabă, în timp ce cotrobăie prin măruntaiele mele.
- Puțin, îi răspund ușor jenat.
- Acum mă doare în capul pieptului, continuu.
- „Îmi pare rău dar apendicele e băgat sub ficat. Dacă mai întârziai două ore dădeai în peritonită”, zice medicul.
- „Iată, am curățat și locul, acum te coasem!”
- Cum? E gata așa repede? Ce mișto! Pot să văd și eu mațul ăla?, întreb entuziast.
- „Da, cum să nu!”
- Ce urât e, arată ca bășica porcului!

Sunt purtat în cameră.
- „Fii atent că nu trebuie să miști capul vreo trei ore, că altfel rămâi cu dureri! mă atenționează salvatorul meu.”
- Vai, dar mă doare spatele. Sunt agitat, mă doare inima, domnule doctor,
ce se-ntâmplă, mă doare inima, întreb speriat.
- „Stai liniștit, ai palpitații. E stresul postoperatoriu”, mă liniștește doctorul.

Adorm. Mă trezesc după vreo două ore. E după-amiază. Trebuie să stau nemișcat.
Organele mele, date peste cap de anestezic, încep să-și revină.
Trebuie neapărat să fac pipi, așa mi-au spus, numai că nu-mi vine. Vreau să merg la toaletă.
- „N-ai voie. Nu trebuie să te ridici. Încearcă în sticla asta”, mă-ndeamnă asistenta.
- „Cum?! Cu atâta lume în salon. Fugi de-acilea!” o lămuresc.

După lungi monologuri... simt că-mi vine. Sunt un învingător, ce mai! Dacă aveți impresia că supliciul se încheie aici, vă înșelați. Urmează proba de foc: primul scaun.
- „Nu îți putem da drumul din spital până nu ai primul scaun, pentru că poate faci vreo încurcătură de mațe”, mă avertizează asistenta, năruindu-mi speranțele unei evadări cât mai rapide.

O zi-ntreagă nu am voie să mănânc ci doar să beau apă și ceaiuri, apoi trec pe supe sărate fără tăiței și iaurturi. Vai, ce grețuri am! Ce dureri de cap! Doamne, ce bine că nu-s femeie și nu-s nevoit să nasc. Nu-mi amintesc cine spunea că fericirea și nefericirea sunt o chestiune de organe. Cam avea dreptate! Halesc perfuzii că mă simt slăbit și vreau să mă refac. Ah, ce dor antibioticele astea!
- „Hai băiatu’ că deja trebuie să începi să mergi”, mă încurajează doctorul.

Din salon se văd schelele maternității pe care autoritățile încearcă de vreo șaisșpe ani s-o construiască. La pervaze, în loc de flori, tot felul de plase, borcane și cutii. E „frigiderul” pacienților. A-nceput să plouă.
- „Să vezi ce-o să te doară operația când e vremea urâtă”, mă face atent unul dintre colegii mei de suferință.
Cât urât în jur: schele de beton, copacii schilodiți și blocurile gri șobolan. Mai bine mă uit la televizor, acolo cel puțin lumea e mai colorată. Cică-i cea mai caldă iarnă din ultimii cinci sute de ani. E o căldură în salon!... Ãștia n-au repartitoare la calorifere, care mai sunt și din fontă, moarte de cald!

Vreau acasă, n-am avut primul scaun, dar vreau acasă. Prin băile din spital suflă vântul ca pe Transfăgărășan. Mă externează. Casă, dulce casă! Vai, dar ce dureri de cap am. Nu se poate să rămân cu durerile astea de cap, o să-nnebunesc. Timp de o săptămână, am sfidat secole de evoluție: am revenit la poziția inițială, patrupedă. Mi-era imposibil să stau în picioare!
- „Trebuie să bei din când în când câte-un păhărel de cognac, cafeaua numai sărată”, îmi răsună sfatul medicului.

Am avut și primul scaun, au trecut și durerile de cap... Încep să țopăi ca un ied.
Luni-dimineața am fost operat. Peste o săptămână, mai exact duminică la prânz, merg să-mi scoată firele.
- „Te găsiși când să vii, în ajunul Crăciunului”, zice asistenta.
- „Acum așteaptă”, adaugă, pătrunsă de spiritul sărbătorilor.
Aștept. După vreo juma’ de oră, mă preia. Începe să scoată firele.
- „Mă, sigur au trecut șapte zile?”, mă ia la rost.
- Da.
- Hai că-i gata! Dacă a mai rămas vreunul, te-ntorci tu!…


Legendă:
APENDICITÃ ACUTÃ FLEGMONOASÃ
Bolnavul se internează pentru dureri abdominale cu maxim de intensitate în fosa iliacă dreaptă, intoleranță digestivă și disconfort.
Se intervine chirurgical și se confirmă diagnosticul de mai sus pentru care se efectuează apendicectomie.
Evoluție postoperatorie favorabilă spre vindecare per primam.
Se externează cu recomandările:
- evită eforturile fizice mari 2-3 săptămâni;
- scoate firele la șapte zile de la operație;
- CM= 14 zile