Paznic ți-am fost cînd te duceau,
pe deal, sub apăsarea crucii grele;
cămașa ți-am rîvnit-o, n-am știut
că îmi trăgeam la sorți propria piele.

Și te-am hulit. Vina-ți o auzisem
din gura preoților mari,
ne-nțelegînd atunci de ce îl iei
cu tine-n cer pe unul din tîlhari.

Ce-n dreapta ori în stînga îndura
același chin, dar totuși altul.
Căci el făcea doar umbră pe pămînt
în timp ce tu cutreierai înaltul.

Am pus chiar umărul să-mping
piatra care-ți pecetluia mormîntul.
Să nu îți fie trupul luat și dus
acolo unde-i scris, adînc, Cuvîntul.

Am chipul vînzătorului tău, oare,
cînd mă privești, de-acolo , din înalt?
Sau liniștit să-mi beau înghițitura
apoi să-ntind paharul celuilalt?