obișnuiesc
să uit că nu sunt
unicul
și pasărea lovește mereu
cu aripa de argilă
voce de femeie aruncată prea sus
pe deasupra vadului pesemne
a plouat la munte
încă un timp

***

nu pot scăpa de aici
săpând
cu falangele
găuri adânci în celălalt
pământ
de vină a fi apa obișnuită
prea obișnuită să ia
vorba înapoi

***

stau și te întreb
meștere
de ce ochiul pământului gras
ochiul verde
îmi ține legați în lemn greu
de nuc
umerii prea largi

***

ultimele căruțe au trecut
împinse de la spate
pe nimic
pe limba celor fugiți roțile de lemn
se amestecă
urmărind un gând anume
suflet de om
vadul bătrân

***

nu-mi doresc vâsle
mai lungi
cuvintele trag peste apă
tăcerea mea o jumătate de noapte
dinaintea luptei
trec pescari cu ochi sinilii
pomenindu-ți numele
într-un pustiu alb

***