asta se întâmpla miercuri dimineața, cred
câțiva oameni pe o parte a străzii, câțiva pe partea cealaltă.
o mașină urca, vreo trei coboarau în goană, un grup de studenți la semafor.
el cobora cu o plasă jegoasă în mână, celălalt urca.
bine, eu nu aveam de unde să știu asta,
că, între timp, celălalt se îndrepta spre el, asta a fost a doua spaimă.
prima-corpul lui, un zid inteligent, orice mișcare aș fi făcut, oricât de abilă, nu-l puteam depăși, îmi anticipa orice mutare, fără să se uite la mine, fără să lase de înțeles
ca îmi cunoștea intențiile, dar cunoscându-mi-le fără greș;
mergeam foarte repede, aproape alergam, iar el încă nu-și mărise pasul, înainta în același ritm de neînțeles, sigur, cărămidă cu degete în fața altei cărămizi, târșâit, foșnit, răsuflarea mea isterică și tot mai mulți stâlpi, tot mai groși, tot mai înalți, am început să mă concentrez, încercam să fiu cât mai rațională, am vrut să văd ce avea în plasă, cred că era un ziar vechi sau o revistă, ceva
l-aș fi rugat să nu mă mai urmărească, dacă l-aș fi putut prinde, dar , desigur, lucrul acesta era imposibil, el știa că nu-l pot ajunge din urmă, iar eu știam că el mă tot ajungea, în fiecare clipă îmi lua urma și mă înhăța și mă lăsa din nou să alerg ca un câine după o plasă jegoasă.
apoi s-a oprit. eu încă alergam. l-am depășit fără să-mi dau seama, i-am reținut, în schimb, curba privirii, fâșul verzui și lațele albicioase.
atunci l-am văzut pe celălalt, venea încet, cu o pungă uriașă în mână, mă gândeam că mă vor încolți, mă vor tăia în bucăți, mă vor îndesa în pungile alea. cred că s-au întâlnit, până la urmă. dar se prea poate să fi fost acolo absolut întâmplător.