Poemul suferinței

Derutat de lacrimile ce pe chipul tău, domol se-adăpostesc,
Durerile-ți atacă mintea mult prea obosită, gândurile-ți amuțesc,
În zadar se mișcă, fără ecou acum, dar totuși răspândite,
Murdare de sensuri multe, de rolul crud și grav tăios, inedite
Explicații fără rost, te-ascunzi în umbra ta, de consecințe...
Nu poți să-ți mai găsești un rost, nici fericire, toate uneltesc

Parcă-mpotriva ta, ești veșnic trist, cu chipul stors... Privești
Uimit spre orizontul ce visele-ți păstrează, idei aiurea, dar firești,
Încerci să îți închipui... Mâna ți-o simți amorțită, te trezești ușor
Și grabnic parcă-ncerci să te ridici, privirea îți e vag umbrită de-un dor,
De un îndepărtat și veșnic scop ce nu își mai găsește locul, nebunești
Soluții de-ați acoperi golul ce-ți ține loc de suflet...

Trezit din somnul ce dezamăgirea îti ascunde, lacrimi grele îți copleșesc
Chipul, nu poți să-ți amintești de ce și cum, nici să-ți privești în ochi
Greșelile ce-ți țintuiesc în cuie fărâmele de conștiință... Te rănesc
Adânc și vorbele și amintirile gonite... Degeaba te ferești de vechi
Remușcări ce, ca și vulturii lui Prometeu, sufletul îți sfârtecă...
Simți că nu mai poți, dar totuși reușești, iar inima încă-ți rezistă.

Prăbușit în abisul nevrednicelor consecințe, tâmplele-ți zvâcnesc intens,
Căzut și rău lovit te simți acum, cu brațele în vântul ce te taie...
Grimase lăturalnice se preling pe chipu-ți osândit, lungi și fără sens
Cuvinte, se pierd acum aiurea pe buzele arzând. Scăparea vine printr-o ploaie,
E tot ce mai aștepți acum, răcoarea ce îți face bine, în vadurile ce strâns
Îți sfredelesc dorințele înăbușite de apă și de fum, mici și gingașe pâraie

De speranță se desprind acum din tine... Le privești arzând pe rugul deznădejdii,
Focul greu ce îți rănește ochii se-ntețește aprig, veșnic calm și răutăcios râzând,
Îți întorci privirea, când ultimile bucăți se prefac în scrum... Timpului și rătăcirii
Scrii acum poeme, înca hotărât că nu ai scris destul, că n-ai cuprins chiar totul, nicicând
Nu vei cuprinde... Vocea ta e vocea sufletului ce-ți șoptește , e vocea nălucirii
Ce mintea-ți controlează, cenzura propriilor gesturi și-a ultimilor gânduri ce te liniștesc...