Vedenii

Vulnerabila culoare, de-un verde mat, desavarsit,
Luminat de-un vesel soare si scobit de raze slabe,
Palpitatii vagi de frunze, aer racoros, deosebit
Inmiresmat, plin de vesnice iluzii si de boabe
Mici de ploaie, umezeala ce-ti pastreaza deslusit
Gandul amutit de frumusetea ce-ti sta-n fata...

Te simti mic, simetric contopit cu natura ce se contureaza,
Prin copaci si printre frunze, printre vieti si printre gaze,
Forme si culori de ne-nteles, cuvinte fara sens ce nu descifreaza
Singuratatea-mbietoare ce te inconjoara... Iluzoriile raze,
A vietii profunzime si suplete dovedesc, ele insa, doar tradeaza
Gandul ce le-ntruchipeaza, ale tale-nchipuiri si fraze.

Cauti sa te-asezi, pe solul ce viata-ti izvoraste,
Tacut si scrutator privesti in zarea ce se adanceste,
Obosit distrugi momentul, cu-n oftat prelung si prost,
Ignoranta se-oglindeste-n chipul trist si vag anost.
Ticalos, rupi doar o frunza, o diseci atent, dar joaca feste
Aparenta unei vietati, prin faramele de constiinta...

Esti prudent, ca nu cumva, mintea ta sa se-alieze,
Cu-n nobil gand, adanc taios, versul sa nu decolteze
Strofa grea, din solul suspicios, ce parca o-nghiteste.
Cuvintele curg trist, c-un ticait nervos, versul oboseste,
Te-opresti subit, scaparand in sufletul ce-ncearca sa se-aseze,
Dar el iubeste viata asta, nu poate astfel s-o finalizeze.

Abundent, soarele-si strecoara ultimele raze, calm si resemnat
Se stinge-ncet, pe linia ce, natural ne mai separa inca de cer.
Frunzele se pleaca-ngreunate sub negura noptii, cerul intunecat
Se-ntinde-n infinit si, plin de stele, isi arunca stingher
Si ultima podoaba, un Soare efemer, doar raze de lumina...
Beat de vanitate si de infinita lacomie, nemernic, deger

Sub umbra amarelor inchipuiri, ma adancesc subit, intens
Cuprins de prea mici iscusinte, in a-ti ghici durerea.
Privesti absent, c-o indiferenta ce ma sperie, atins
Cu greu de-a ta-ti vaga stralucire, te vad sters, racoarea
Imi face bine, noptii cant un larg poem, desprins
Din atmosfera, din noaptea ce treptat imi stinge licarirea.