agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-27 | |
De va fi să nu rămână ce sunt azi ce-am fost și ieri,
ia-mă, timpule, de mână și în zbor cu mine pieri, să trăiesc eterna noapte și trecuta dimineață, să răsară șapte luni fără să clipesc o dată iar prin zorii roși de ceață să sclipească laolaltă sorii celor șapte zile, șapte raze în ochi să piară până în trecătoarea noapte și eterna dimineață când cu un glas infant și rece nemurirea o să mă ceară. Poarta cerului se-nchide cu un bocet lung de ducă, soarele coboară scara și sub orizont se culcă, liniștea cunună satul, visele se-ascund prin case iar moș Ene, somnoros, cu fir lung povestea-și coase. Timpu-n somn se învelește cu aripe moi de pene, cu secunde prinse-n ritm ce aluneca alene prin a sorții trecătoare spre Noaptea de Sânziene, noaptea mea încoronată ca regină între nopți când pe cer, în chip de stele, se deschid ai morții ochi. Și rotindu-se în azur luna se preschimbă în fiară cu un urlet rupt din iad ce întunericu-nfioară și se scutură de raze peste nesfârșita glie despărțind lutul de lut și robia de robie; la picioare i se aștern crucile de pe morminte dezvelite de strigoi și de duhuri fără minte, crucile de lemn și piatră ale celor neîngropați, iar deasupra lor domnește umbra grea a sfintei Marți. Ropote de cai sălbateci scot moroii din adâncuri, trâmbițele urlă-n cer împletind sinistre cânturi, Râu-de-Rouă se așterne despărțind moartea de viață din coroană în coroană peste vălul alb de ceață prin care, în pas de gală, Trif-Nebunul pribegește îmbrăcat cu muguri fragezi și cu mii de frunze verzi, lung veșmânt de sărbătoare ce îndată îngălbenește când coboară și se-ntinde peste lungile livezi. Mersul său stângaci dar falnic face pomii să suspine și cu crengile aplecate umiliți să i se închine, căci e rege peste ei, vâscul sacru îi e coroană, slujitorii lui sunt viermii și omidele blajine, iar în urmă-i se înalță pe talazuri diafane trena lungă de lăcuste strălucind cu aripe fine ce așterne peste noapte, noaptea mării de aramă. Vrăjitoarele-și împart infinite constelații și cuprind în joc trecutul întrupându-se în grații, se încing flăcări pe dealuri și în cerc se zvântă plete, satul speriat tresare de al cântecelor vaier, de iubiri ce se dezleagă și cu foc se leagă-n aer, de blestemele ce poartă nume de bărbați și fete. Viitorul se destramă în fir negru de mătase, din văzduhuri se coboară rochii fine de mireasă învelind trupuri virgine cu dantele vaporoase, și în zbor se înfiripă lunecând înspre izvoare dansul ielelor bezmetic, dans păgân între fecioare. Hora timpului se-nvârte într-un ritm amețitor, Iureșul arde sub talpă iarba sfântă a fiarelor, dezvelind lingura-zânei din fantasme vegetale, ierburi verzi-întunecate și ciuperci otrăvitoare umplu noaptea străjuită de pădurea de arini. Când natura se răsfață, satul e îmbrăcat în crini, protejat de amulete ce se-ascund de timp în datini, cu ferestre ațintite către parul porții mari în care sfidându-și moartea stă înfipt craniul de cal, luminos ca un luceafăr și în cruce înfășurat cu lanț gros de usturoi și cu flori de oricalc. Călușarii dorm adânc pe sub streșini de biserici, zeii își zâmbesc aievea printre nourii eterici, turlele se-avântă în cer cu un elan dumnezeiesc, sfinții împodobind altarul creatorul își bocesc, căci cu alai mărunt de oameni mortul e condus din groapă spre fântâna care împarte lumea în pământ și apă. Și în gol e aruncat sfărămând Râul-de-Rouă, iar coroana sa de spini se transformă-n coji de ouă. Lunecând pe luciul apei adâncimea i-o despică, Apa Sâmbetei coboară iară Styxul se ridică sus pe cer, în chip de ploaie, ca să cadă pe tărână, strop de cruce, strop de vaier, cercul vieții să-l îndoaie. Norii se cuprind în brațe și încep a se lupta, tracii urcă-n fugă munții zeul pentru a-și ajuta, Deceneu conduce arcașii mai aproape, către cer, iar când tunetul se-aude slobodă săgeți în aer, Gebeleizis să coboare pe pământ în chip de fulger. Norii se retrag învinși, poarta cerului se crapă, un trimis străpuns de suliți setea zeului adapă, dar gonind înspre Zamolxis el nemuritor se face căci prin zorii roși de ceață timpu-aripile-și desface. Liniștea cunună satul, visele se-ntorc din case cu pași repezi de fantasme și se culcă în făgașe, Ene scapă-n somn fuiorul și povestea se descoase într-un palid curcubeu împletit din șapte raze, o coroană ce-și așteaptă regele abia trezit, sus în palma aurorei, răsfățat ca un copil, cel mai mare între aștrii, soarele de andezit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate