Acum, cînd nu ne mai iubim,
Vino cu mine-n țintirim,
Acolo unde, îngropate,
Zac, coperite de uitare,
Atîtea visuri înghețate
De vreme și de nepăsare.
Căința-nlătură-ți, și vină:
Nici eu, nici tu nu ești de vină.

Ce de mai cruci stau pe cărare !…
Aicea-i prima sărutare:
Luna, privind cu drag a noastră
Primăvăratică iubire,
Sclipea în lumea ei albastră;
Iar noi plîngeam de fericire,
Și lăcrămile de pe față
Ni le sorbeam, cuprinși în brațe.

Dincoace-un dor — sigur îl știi:
E dorul celor doi copii
De-a merge-alături pe cărarea
Vieții lor, de visuri plină,
C-un singur gînd, ca-ngemănarea
A două raze de lumină.
Copiii sunt — noi amîndoi…
Ce-au dorit ei !… Ce suntem noi !

Dar colea,-n mai adînc mormînt,
E primul nostru jurămînt.
Tu-mi stai pe brațe visătoare,
Eu ochii dulci ți-i sărutam,
Și șoapta necuvîntătoare
A inimii ne-o ascultam…
O, sfîntă, veșnică iubire,
Cine-ți mai știe azi de știre !

Alături, în adîncă pace,
Somnul fără trezire-și zace
Suspinul nostru cel dintăi,
Cu cel din urm-adio,
Cu lacrima din ochii tăi,
Ce-n veci mi-oi aminti-o,
Cu-atîtea visuri, stinse toate
Sub durerosul “nu se poate !”

Iar azi, simțindu-ne-amîndoi
Cu inimile reci în noi,
C-o prefăcută nepăsare
Unul la altul ne uităm;
Căci tot mai e ca o mustrare,
Ce-ascunsă-n cuget o purtăm,
Cînd, fără voie, ne gîndim
La cel trecut din țintirim.