se făcea că e galben,
își despleteau gutuile părul,
fântânile dormeau cu luna încrucișată la piept,
creșteam într-un ochi stâng,
mă rotunjeam
bulgăre
și mă topeam câte puțin
în ochiul drept

apoi o tăcere cu ciocul prelung
cât o noapte polară,
o neliniște verde absint năștea prunci lângă noi,
ne împărțisem la muguri, la păsări,
la îngeri,
călcam peste fracții de ceruri impare
și ploi

se dislocă negrul, iată secunda
își cască sternul cânepiu și gura,
o să-i curg plumburiu în rărunchi,
adună-mă-n cioburi,
mănunchi!

dar nesfârșește căderea aceasta,
gemeam
atârnându-mă de numele lui
ca de-un fir de paing,
abia învățasem înghețul, măsura,
abia îndrăznisem
cenușă, să ning.

se sfărâma minutul,
se rupea,
moartea-mi cocea ca un spin în călcâi.

și râdea.