CÂNTEC


Mă-nvârt încet; o frunză în cădere,
Pătată verde, galben, ruginiu,
Luată de pe creanga vieții de-o adiere,
Lăsând copacul lumii mai pustiu.

Acum când zbor văd împrejur mai bine,
Sus Cerul și Pământul dedesubt,
Și între ele pomul – ce mă ținea în sine,
Și locul meu din care acum sunt rupt.

M-adaug la covorul de frunze colorat,
Și învelesc cu mine groasa rădăcină,
Dar freamătul din mine vântul l-a luat,
Și-l spune-ncet când în frunziș suspină.

Cu foșnet proaspăt cântă-ncet copacul lumii,
Tremurător sub adierea nencetată,
Fără să știe că în dorul spus sub raza lunii,
Îngână cântecul ce eu l-am spus odată.