fular din lână albă la gâtul orașului
ziua de vineri înnoadă ninsoarea
așezând pe străzi sfârșitul de săptămână
pernă de omăt la fereastra mea
așteptarea adună în pliuri seri palide
în care nu se întâmplă nimic
între noi doar tăcerea
și liniștea dinaintea furtunii
ori poate resemnarea prin poezie
ca un porumbel sfârtecat din penele căruia
se împrăștie fulgii scufundând lumea
într-un ovar de lumină cerul
e doar o floare uriașă de zăpadă ce ne va inghiți
plescăind din pistilul ei carnivor
depărtarea așterne între noi spații albe
iar eu te întreb dragul meu
de ce în noaptea aceea mi-ai desenat pe piele
brațul stâng al lui Orion