Gândul de ieri
s-a proptit în zid
și așteaptă;
parc-ar fi un bețiv,
parc-ar fi o cocotă,
îl privește umbra
dinspre spatele soarelui,
îl privește toamna
dinspre frunze.

Respirația blocată
de tropăitul cailor ieșind din livezi.

Cuvintele aruncate nu
le mai poți lua înapoi,
atârnă în fire albastre și gri,
atârnă direct din aorta
părăsită de sânge.
Dau ceasul înapoi cu o oră,
dau viața înapoi cu un anotimp,
frunzele uscate hăituite de vânt
se-ascund prin unghere.

Aruncă-mă înspre somnul
de toamnă,
caii ies tropăind din livezi,
la masă
smochine uscate.