Scrisoare Mamei

Câte scrisori în lume nu am scris –
Am scris pe frunze, iarbă, cer și ape,
Pe nori am scris, pe păsări, și pe vis –
Și toți treceau, tăcuți, tot mai departe –

Am scris scrisori pe streșini, și ferești,
Și am cântat pe străzile dansante,
Am servit zorile, drumeților, în cești,
Și oamenilor, rodii, nevisate -

Și toți urcau, urcau grăbiți, spre cer –
Și n-aveau timp, de o scrisoare, una –
Eu le scriam cu floarea lui prier,
Și primeam sâmburi seci și mari cât pruna -

I-am scris, într-un tâziu, lui Dumnezeu –
Nu-l cunoșteam, cum nici pe mine însumi -
Biserica, sau inima-mi de seu?
Și-a coborat răspunsul Lui, în plânsu-mi –

Și-atât de tare-atunci aș fi urlat,
Că aș fi dărâmat tot ce e nume,
Cum ați luptat, doi Dumnezei-bărbat,
Nemila luptei, să-mpărțiți la lume?

Și urletul, și templul ar fi spart,
Dar ochii ridicând, zării, icoană,
Maria cu copilul înfășat,
Și am gândit: nu pot lovi o mamă!

Și-am scris de-atunci, mereu, mereu, scrisori,
Lui Dumnezeu, Mariei și cu Fiul,
Și am primit răspuns de-atâtea ori,
Copilul, cu copilul, cu copilul…


26 februarie 2008