se-apropie tiptil-tiptil, înregistrează cadența pașilor, ne învelește cu-o mantie verde nesomnul,
prin poiana cu molizi, unde nu mai e nimeni, nici măcar nimicul,
tulburăm liniștea adusă de zori, mărăcinii ne zgârie neîndurați, roua vindecă urmele trecerii.


atâta frumusețe-i în jur, încât stai și te-ntrebi dacă meriți să păstrezi această minune,
să o developezi ca pe un film din alt veac într-o atmosferă primitivă și fără culoare.


totul e pierdut într-un alb nesperat, mai presus de rostire și de lege umană.