I-atârnau la oblânc fuioare de otavă,
În noapte călărețul spre moarte se grăbea,
O pajeră regală plutea pe bolta gravă,
Tretinul lui în spume, cometă alerga.

Palatul de mărgean, zidit umăr de stâncă,
I-ascunde dorul nubil și dragostea dintâi,
El parc-ar vrea și clipa în pleoape să o frângă,
Lacrima lui de sânge, eglogă nimănui.

Ajuns în prag de seară la cuhnia regească,
Mâncarea îi adastă, doar vinul nu-i destul,
Gândul, magic seraf, îl poartă la o fereastră,
Iubita-i în durere plăpând, captiv lăstun.

Se-ntoarnă dimineața din pat moale de noapte,
Soare imberg și gnomic îi joacă în priviri,
El vrea s-alunge timpul mai iute, mai departe,
La ziduri de cetate ard ruguri de iubiri.

Dar vaier surd răzbate crenelurile sfinte,
Curtenii plâng amarnic la margine de drum,
Atuncea el o vede pe catafalc de vise,
Știe că de-acuma viața lui e scrum.

Encomion de lacrimi se-adună-n a lui palmă,
Iar zarea tinereții e un apus zefir,
Pe tretin el îl lasă să plece-n lumea largă,
Și el se va preface-n icoană de nadir.