Când deschid microsoft officeul
ușa din camera mea
Fâlfâie ca aripa ruptă a unui înger
Nu tastez nimic special
Mă întind în pat.
Vulturii știu ce au de făcut
Îmi vor ciuguli ficatul tăcuți.
Zâmbesc.
Nu e ăsta mitul meu preferat.
Eu îl ador pe Sisif.
Întind degetul spre geam. Spre voi.
Precum acel Adam din Capela Sixtină.
Nimănui nu-i pasă.
Nici măcar trecătorilor de sub balconul meu.
Acum ceva timp am scris o poezie despre un lunetist
Un lunetist de carton care invita cetățenii trecători
Să defileze fără spaimă pe sub balconul meu.
Acum m-am răzgândit.
Să nu mai treacă, să-și vadă de existențele lor penibile.
În care Dumnezeu e un bătrânel simpatic care merge la wc
Sprijinindu-se de ziduri.
(În primă instanță am vrut să scriu boșorog...
Știu, suna a blasfemie.)

Mă tot chinuie o imagine, un Dumnezeu tinerel în autobuz.
Șofer de autobuz. Cu șapcă și un sacou pe care să scrie.
”Șoferul acestui autobuz este Dumnezeu.”
Mda, îmi place să beau multă cafea și să-i atribui tot felul de meserii
Prin care e nevoit să ia contact cu oamenii.
Nu-l înțeleg. E chiar așa de greu să coboare pe pământ
și să împartă boschetarilor bilete de loterie câștigătoare?
Fericire la plic. Instant.

Închid microsft officeul
Cum era și normal, vulturii dispar.
Dumnezeu a ieșit din tură
Pleacă spre domiciliul lui actual.
Mă furișez după el.
Șefu', n-ai o țigară?!
Se întoarce, e foarte afabil.
Mă recunoaște.
Ne pupăm, doar de complezență.
Nu-i plac mult contactele cu oamenii.
Îl înțeleg. Nici mie cele cu divinitatea.
Îi îndepărtez câteva fire de praf imaginare de pe sacou.
Îmi spune.
Te-aș ruga să-ți faci un favor.
Interesant.
Îl ascult foarte atent.
Albert, data viitoare când închizi calculatorul
Salvează-ți poeziile pe un cd.
Zilele astea umblă un virus
Deghizat în Papa Pius al XII-lea
Care șterge orice urmă de compasiune umană
La nivel de poezie electronică.