Tu pictezi. Eu am jurat
Să nu deschid ochii pînă nu termini.
Imensă greșeală. Dar de unde să știu
Că-mi va fi atît de greu?
- Să nu-i deschizi! Ai promis!
Am promis, dar nu vezi cît mă chinui?
- Mai am puțin, doar cîteva detalii
- Bine, dar grăbește-te, nu mă mai fierbe!
- Rabdă, arta cere sacrificii!
E drept, așteptările sunt mari, căci, ce-i al tău e-al tău!
Fără să fiu un expert, ți-am admirat de la bun început tușa
pe cît de fermă, pe-atît de nuanțată.
Cu ochii minții încerc să ghicesc aceste ultime retușuri,
dar mă las păgubaș, căci sunt mult prea bulversat.
- Hai o dată, cît să mai aștept?
- O secundă! Gata, poți să te uiți!
Deschid ochii cu teamă parcă. Tu îmi ții în față o oglindă mare în care zăresc, pe pieptul meu dezgolit o …mare … roșie
pe care buzele tale, apăsat și repetat date cu ruj
au desenat-o cu o migală greu de descris,
pe fiecare centimetru pătrat de piele disponibil
Valuri uriașe ce se rostogolesc amenințător mă duc cu gîndul la un naufragiu iminent,
în care șansele de salvare sunt minime.
Cîți marinari, oricît de încercați
ar putea ține drumul drept pe o astfel de mare?
Eu însumi mă pregătesc să lansez semnalul S.O.S.
Pentru că, iubito, lucrarea ta are un mare neajuns:
ai uitat să pictezi țărmul.