Înaintea fiecărui spectacol
șarpele deschidea gura
și își elibera
îmblînzitorul.

I se supunea apoi
întrutotul.

Știa că dacă reprezentația iese bine,
după ultimele aplauze,
acesta îl va lăsa,
iarăși,
să îl înghită.

Era o înțelegere veche între ei,
nici unul nu o încălca.

Așa azi, așa mîine.

Într-o zi, îmblînzitorul
a murit.
Îndurerat,
șarpele s-a făcut de piatră.