Metafora clipei
m-a trădat conștient;
am privit pe sub ochelari
spre finalul timpului-
ca o triadă luminoasă
se legăna adormit
egoul, me, my self and I -
trăim spânzurați de grindă,
pe rând,
împreună;
ploua cu raze de lună,
sorb pasional
râs și plâns
ca pe doi sori îngemănați
în prag de apus.

A nins cu nori și praf de stele,
ca în acel cuvânt
violaceu
pe care îl inventam în fiecare zi,
noi-ul căzut se prea demodase,
am zis "apoi" să fie
și tu ai tăcut.

"Apoi ce?" m-ai întrebat
privind cerul
și iarăși ploua cu stele.

Și mă gândeam trecut cum am botezat
cuvântul "eu"
să mă ascundă.

Dar eu chiar am greșit?