agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7675 .



Infernul
poezie [ ]
cantecele XI-XX

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dante_Alighieri ]

2008-03-09  |     |  Înscris în bibliotecă de Ela Covaci



INFERNUL

CANTUL XI

Cercul al șaselea: Ereticii. Mormântul papei Anastasiu. Topografia Infernului.
Pe-o margine de surpătură-afundă proptită roată-n stânci, printre ponoare, ajuns-am loc de și mai grea osândă1;
și spre-a scăpa de strașnica duhoare2 ce până sus se-aburcă din abis, ne-am tras în dosul unei lespezi care
păzește-o raclă unde sade scris: „Pe papa Anastasiu3 să-l jelim, căci rele căi lui Fotin i-a deschis!"
„La coborâș pe-ncetul să pășim, spre-a ne-nvăfa4 cu scârnavul miros pânâ-ntr-atât încât să nu-l simțim."
Astfel grăi, la care eu, voios, îl îndemnai: „Găsește-o cale, tată, ca timpul să-l petrecem cu folos."
„La asta cuget. Află dar că, roată aci-ntre stânci, trei brâuri povârnite și tot mai mici se-afundă5 ca-n covată.
Tustrele-adună duhuri osândite;
dar spre-a-ți ajunge-a le privi, primește
să-ți deslușesc cum stau și-s rânduite.
Tot ce e rău și ură-n cer stârnește nedrept e-n țel și ca atare lumea cu silnicii și-nșelăciuni lovește.
57
Or, cum în om e proprie6-nșelăciunea, de cei ce-nșală-i mai vârtos scârbit Hristos, și-i strânge mai afund genunea.
Cei silnici stau în primul brâu7 rotit; dar silnicia-n trei tulpini8 se ține și deci și brâu-n trei e împărțit.
Cu Dumnezeu, cu altul ori cu tine
poți silnici; cu tot ce e al lor
sau chiar cu ei, cum vei pricepe bine:
căci poți prin silă săvârși omor în cel de-aproape; ori avutul său prin jaf să-i pierzi sau foc mistuitor.
De-aceea cei ce-s silnici cu gând rău, tâlhari la drum și ucigași, vor sta ceată de ceată-n primu-ocol9 din hău.
Dar omul poate și potrivnic da în el și-a sale10, silnicind cu ciudă și-ocolu-al doilea adună, vei vedea,
pe cei ce-avutul să și-l toace-asudă ori viața-și curmă'' și la plâns se-mbie, când sus în lume s-ar cădea să râdă.
Și cerului'2 poți face silnicie,
fie că-l blestemi ori îl negi prostește
fie că-l mânii dând în sodomie.
Ocolu-al treilea, deci, pecetluiește Sodoma'3 și Caorsa14 cu-ale lor și ceata ce-mpotrivă-i15 clevetește.
Mustrat de cuget, omu-nșelător lovește-n cel ce-ncrederea nu-și curmă sau dimpotrivă-n cel ce-i temător.
58
înșelăciunea către cei din urmă
iubirea-ncalcă, legiuit fior,
și-al doilea brâu16 amestecă-ntr-o turmă
lingușitori, fățarnici, vrăjitori, codoși'7, zarafi, simoniaci și-n fine alți păcătoși și răi de teapa lor.
Dar când înșeli pe cel ce crede-n tine, nu pângărești doar dragostea ce-mbie, ci însuși legământul18 ce te ține
ca-n lanțuri ferecat de prietenie;
deci brâul ultim19, unde-i miez pământul,
pe trădători îi arde-ntru vecie."
„Maestre,-am zis, ți-e luminos cuvântul și clar împarte brâna-n fund mai joasă și cetele ce-și află-n ea mormântul.
Dar cum de cei din mlaștina mâloasă,
cei duși de vânt , bătuți de ploi în spate, cei ce se-nfruntă sub poveri23 ce-apasă,
nu-s osândiți să zacă în cetate,
dacă-i urăște judecata sfântă?
Ori dacă nu, atunci de ce-i mai bate?"
„De ce te-abați din calea-n veci neînfrântă,
grăi Virgil, a judecății clare?
Ori alte gânduri, poate, te frământă?
Nu-ți amintești de vorbele prin care sunt înșirate-n Etică24 cu știința pornirile ce-s cerului amare?
Bestialitatea-adică, rea-credința și-n urmă-a treia, mai puțin amară și osândită-n iad, nesocotința25?
59
Și de pricepi ce tâlc se desfășoară din cele spuse și-ai să iei aminte cine sunt cei ce poartă sus povară,
n-ai să te miri de ce sunt puși-nainte de cei de-aici și de ce-anume vrerea' mai blând îi bate și-i urăște-n minte.1
26
„O, soare27, tu, ce-mi limpezești vederea și-mi stâmperi doru-ncât în slăbiciune28 mi-e drag a sta ca să-ți cunosc puterea,
întoarce-ți gândul înapoi și-mi spune cum necinstește-n cer cămătăria29 pe Dumnezeu. îndură-te, preabune!"
„De repetate ori Filozofia30 le-arată celor ce-o cunosc din plin cum Natura-și trage obârșia
din fapta și din cugetul divin
iar Fizicii3', de-i vei pătrunde țelul,
dintru-nceput afla-vei și deplin
că-ntocmai ca pe mâistru-nvățăcelul, și-arta voastră, sus, imită firea și că-ntr-un fel nepoată e cu cerul.
Din ele dar32, urmându-le-omenirea, precum Geneza-n cartea ei dictează, se cade-a-și trage viața propășirea.
Dar cum zarafii altei căi33 urmează, ei firea și-arta le urăsc nespus, căci doar în bani nădejdile-și așază.
Ci-i vremea s-o pornim, căci Peștii34 deasupra zării scânteiază-n noapte și Ursa Mare lunecă spre-apus,
iar cale către râpă-i hăt-departe."
60

CANTUL XII

Cercul al șaptelea: Brăul întâi. Violenții. Minotaurul. Centaurii. Violenții împotriva aproapelui.
Cumplitul loc1 greu ne-ncerca puterea și văzu-nfrânt, căci eu priveam atent, dar orice om și-ar fi ferit vederea.
Ca malul râpei ce din jos de Trent2, ori prin cutremur ori că sprijin n-are, izbită fu de-al Adigei torent
atât de crunt încât, printre ponoare, din munte sus, de unde fu desprins, nu-i chip la vale să-ți croiești cărare,
la fel era și-al râpei larg cuprins
și pe-a ei culme, tocmai sus, pe-o cioacă,
rușinea Cretei3, monstrul sta întins,
cel zămislit din închipuita vacă;
ci când văzu că petreceam strâmtoarea,
tot trupu-o rană începu să-și facă.
Maestrul meu îi potoli turbarea: și „Crezi, strigă, că-i ducele Atenei4, cel care-n lume ți-a curmat suflarea?
Ferește-n lături, fiară, căci viclenei ce soră-ți fu el nu-i cunoaște gura, ci vrea să vadă caznele Gheenei5."
Ca taurul ce rupe legătura
când îl pocnește în creștet c-un topor
și-și saltă-n labe-orbecăind făptura,
61
așa și el; dar bunul meu senior:
„Tu treci, strigă. Să n-aștepți altă rugă.
Cât e-n turbare-i vremea să cobori."
Pornirăm astfel cale spre văiugă, prin grohotiș, și-a trupului povară punea sub mine pietrele pe fugă .
Pășeam gândit când domnul zise iară: „Au te gândești la malul blestemat, păzit de fiara-nfrântă7 adineaoră?
Aș vrea să știi că-n cel'lalt rând când dat mi-a fost s-ajung străfundurile-amare nu era încă malu-n hău surpat.
Dar nu cu mult-nainte să pogoare cel care8-aduse atâtor morți iertarea, din iad răpindu-i ca să-i ducă-n soare,
atât de crunt se zgudui9 strâmtoarea, încât și eu crezui c-o să se-mpace întregul univers și că-mpăcarea
e-n stare lumea-n haos a preface; în clipa-aceea malu-n stânci durat, și-n ceea parte se surpă, și-ncoace.
Ci cată jos și vei zări-nspumat
un râu de sânge1 '-n care fierb și-o mie
din cei ce silnic rele-au cășunat."
O, poftă oarbă și-ntr-adins mânie, cum ne mai joci și ne strunești pe lume și cum ne-afunzi aici în scârnăvie!
Văzui un șanț ce-mprejmuia anume precum Virgil îmi arătase-n zare, tot șesul roată, clăbucind de spume.
62
Iar între el și-a râpei largi picioare fugeau centauri12 cu săgeți pe spată, precum de vii umblau la vânătoare.
Când ne văzură se opriră-ndată și trei din ei, lăsând în urmă ceata, țintiră arcul drept spre noi să bată
și ,,-n care brâu13 vă veți primi răsplata?
răcni o fiară ridicându-și laba.
Vorbiți din deal; de nu, slobod săgeata!"
Și-atunci maestrul: „Te pripești degeaba: răspuns vom da prin Chiro 4, nu prin tine; de când te știu, rău sfetnic ți-a fost graba.
Acesta-i Nes15, grăi apoi spre mine, răpus de dragul mândrei Deianire, prin care crunt s-a răzbunat pre sine.
Cu capu-n piept stă Chiro ce-n strunire l-avu pe-Ahil și-al treilea, cum zăresc, e Fol16 cel iute și mânios din fire.
Pe mal se-nvârt și fără greș țintesc în cei ce fața mai vârtos și-arată din râu-n care vina lor spășesc."
Pornirăm dar, spre-a taurilor ceată
și Chiro-atunci, săltându-și greu făptura,
împinse barba'7-n lături c-o săgeată,
și-apoi, răzbind să-și descâlcească gura: „Vedeți18, grăi, că-n calea lui pripită ce-atinge-n mers codașul dă de-a dura?
Nu-i legea asta morții rânduită." Când l-auzi, Virgil, ce sta-ncordat la pieptul lui19 ce-mbină om cu vită:
63
„E viu, îi zise, viu cu-adevărat și-l duc să vadă morții din genune; nu bunul plac, nevoia20l-a-ndemnat.
Din cer s-a rupt cine-a venit21 anume
ca-n grija mea să-l lase și, firește,
nici el, nici eu n-am fost tâlhari22 pe lume.
Pe vrerea23 deci ce pașii ni-i strunește pe-atare căi de chin și-nfricoșare, cu unul dintr-ai tăi ne însoțește,
ca peste râu prin vad să ne coboare și pe-al meu soț să-l ducă el în spate, căci nu e duh ca prin văzduh să zboare."
Chiron se-ntoarse către Nes și: „Frate, rosti, să-i duci și de-ai să dai în cale de alte cete, să le-alungi pe toate."
De-a lungul undei roș-clocotitoare pornirăm dar și-ntreg cuprinsul Lunii24 se-nfiora de-a fierților strigare.
Până la ochi ședeau în sânge unii și Nes grăi: „Aceștia sunt tiranii care-au ucis și-au tâlhărit ca hunii
și-a lor cruzime-și tânguie-n jelanii. Cu Alexandru25-i Dionis26 vecin, cel ce Sicilia a-mpilat cu anii
și lângă el, mai oacheș, e-Azzolin27, iar cel bălai Obizzo28-i după nume, Obizzo d'Esti, care-n chip hain
de propriu-i fiu ucis muri pe lume." Privii spre duce când văzui că tace, dar el grăi: „De Nes29 s-asculți ce spune."
64
Centaurul cătând printre băltoace curând apoi se poticni-ntr-o ceată30 ce pân'la gât se bălăcea-n bulboace.
O umbră-mi arătă, însingurată, și-„Acela31, zise,-o inimă-a străpuns ce și-astăzi pe Tamisa-i venerată."
Văzui apoi până la brâu ascuns
alt pâlc ce-n sânge-și ispășea desfrâul
și dintre ei am cunoscut de-ajuns.
Astfel scădea treptat-treptat pârâul și când ajuns-am unde-n tălpi32 ardea, aflarăm pasul și trecurăm brâul.
„Așa cum poți, grăit-a Nes, vedea că-n piatra asta apa-n vad descrește33, așijderea să-mi dai crezare-aș vrea
că de cealaltă tot mai tare crește, până ce-ajunge-n locul unde ceata tiranilor se-neacă și scrâșnește.
Acolo-n sânge își primesc răsplata Atila34, cnut și bici peste popoare, cu Pir și Sext35; iar mlaștina, spurcata,
de lacrimi grele-i mulge la strâmtoare pe Rin Corneto și pe Rin tâlharul36 ce-au jefuit din greu la drumul mare."
Pieri apoi, trecând dincolo malul.
65

CANTUL XIII

Cercul al șaptelea: Brâul al doilea. Violenții. Pădurea sinucigașilor. Pier della Vigna. Risipitorii.
Nes1 n-apucase să se piardă-n zare, când am pătruns (și-acum mă trec fiori) într-un desiș ce n-avea-n el cărare.
Nu frunze verzi2, ci-n veștede culori, nu drepte crengi, ci noduroase foarte, nu roade-n pomi, ci spini otrăvitori.
De-atari hățișuri în păduri n-au parte între Cornet și Cecina3,-ncuibate, nici fiarele ce fug de om departe.
Prin pomi se-alungă Harpiile4 spurcate ce-au izgonit troienii fără somn și-amar5 le-au prevestit cele-ntâmplate.
Au aripi late, gât și chip de om, cumplite gheare, pântec larg, cu pene, și-n chip ciudat se tânguie prin pomi.
,JDe-abia-am intrat, dar vreau să știi din vreme că brâu-al doilea6-ți sade dinainte, grăi Virgil, și-ai să-l auzi cum geme
până-ai s-ajungi la prundul roș fierbinte; privește dar7, căci vei vedea, umblând, minuni ce basne par a fi-n cuvinte."
o
Mulțimi de glasuri auzeam gemând , fără-a vedea din ce gâtlej purced și-n loc șezui, cu groază, așteptând.
66
Credeam c-ar crede9 c-aș putea să cred că plâng prin codru-n tânguiri prelungi mulțimi ce-ascunse printre ramuri șed.
Dar el grăi: „Ar fi de-ajuns să frângi
cu mâna ta o mladă10 fără rod
și-a tale gânduri s-ar vădi nătângi"."
Am smuls atunci o creangă12 dintr-un nod
de prun sălbatic ce creștea stufos,
dar trunchiu-urlă13: „De ce mă lași schilod?"
Și plin de sânge,-un sânge negricios, strigă din nou: „De ce-mi faci strâmbătate? N-ai pic de milă, duh nesățios?
Noi oameni fost-am14 și-astăzi suntem cioate, dar șerpi de-am fi și-oricât de noi te-ai teme, tot s-ar cădea să-ți fie milă, frate."
Ca din butucul15 ce deoparte geme și sfârâie mustind, când de cealaltă, cuprins de flăcări, arde fără vreme,
la fel din trunchi se prelingeau deolaltă
cuvinte-n șir și sânge năclăit,
încât din mâini scăpat-am creanga-naltă.
Și-atunci Virgil: „O, suflet urgisit, de-ar fi văzut16 aceasta-n gândul său aievea câte-n carte17 mi-a citit,
n-ar fi-ndrăznit s-atingă trunchiul tău; dar fiindcă fapta prea-i părea ciudată18, chiar eu19 l-am îndemnat, și-mi pare rău.
Ci spune-i cine-ai fost, ca, drept răsplată20, să ducă lumii despre tine vești, căci dat îi e s-o mai revadă o dată."
67
„Atât de dulce-n grai21 mi te rostești, că nu pot pune gurii mele frână; iertare deci de-oi întârzia-n povești.
Eu sunt acela ce-am avut pe mână
a inimii lui Federico chei22
și le-am sucit astfel ca să rămână
departe toți de tainițile ei:
slujit-am tronul cu credință-orbească23
și m-am spetit muncind în anii grei.
Dar târfa24 care-n veci stă să pândească la curți de regi, și slugi, și căpetenii, ea, scârnav hoit și pacoste obștească,
îmi asmuți25-mpotrivă toți curtenii și Domnul meu, și el, ca fiecine, mă surghiuni în caznele Gheenii.
Căci vrând să scap prin moarte de rușine, din drept ce-am fost, scârbit, cu bună-știință, nedrept26 eu însumi m-am vădit cu mine.
Dar jur pe trunchiul27 ce-mi fu dat drept ființă, că-n lume sus nu mi-am trădat nicicând stăpânul demn de cinste și credință.
Și de-ți ieși de-aicea din mormânt, spălați-mi amintirea28 ce-ntre vii, de pizmă-nfrântă, zace la pământ."
Tăcu Virgil29 un timp și-apoi rosti: „înșiră-ți iute gândul în cuvinte, de vrei mai multe despre el să știi."
„întreabă-l tu ce crezi c-aș vrea, părinte, căci nu-s în stare, i-am răspuns. Prea crudă30 e-osânda lui și mila-mi prea fierbinte."
68
Drept care el: „Dea Domnul să-ți audă acesta-aici dorința lăcrimată, ci spune, suflet zăvorât în trudă,
cum intră duhu-n trunchi la judecată și dacă-a fost din crunta-mperechere să scape teafăr careva vreodată?"
Suflă31 atuncea trunchiul cu putere și-n glas suflarea se schimbă treptat, zicând: „Plini-voi ce-ați râvnit a-mi cere.
Când viața-și curmă-un suflet înciudat și zboru-și ia din trup și mădulare, în groapa-a șaptea-i fără greș mânat.
Zvârlit în codru32, cade la-ntâmplare și unde-apucă, după-al sorții plac, se-ntinde ca neghina pe răzoare.
Mlădiță crește, și din ea copac33, iar Harpiile-l desfrunzesc de foi și-n răni ce dor durerii34 loc îi fac.
Ca toți ceilalți35, ne vom căta și noi pierdutul trup, dar nu spre-a fi-mbrăcat, căci ce ți-ai luat nu poți avea-napoi.
Ci-aici îl vQm-.târî și spânzurat
va atârna cu chipul lui de om,
de trunchiul ce-n mormânt l-a ferecat."
Noi stăm cu ochii ațintiți la pom și-al său cuvânt îl așteptam cu jind, când fără veste ne surprinse36-un zvon,
așijderi celor care simt venind mistrețu-n goană și hăitașii roi și-aud lătrând și crengile foșnind.
69
Și iată-n stânga se iviră doi, (și goana lor tot codru-l sfârteca) cu limba scoasă,-nsâgerați și goi.
Intâiu-n rând de moarte se ruga, iar celălalt38 zorind să țină pasul: „De ce la Toppo-n luptă, îi striga,
nu te-ai pripit, când fu să-ți bată ceasul?" Și-abia trăgându-și ostenit suflarea c-o tufa una se făcu, și glasul
tăcu; ci-n urmă39,-ntunecând cărarea, vedeam cățele-n goană cum se-nșiră, precum copoii când își pierd răbdarea.
Pe cel căzut cumplit îl încolțiră, rupându-l în bucăți și bucățele și, luându-i leșul sfârtecat, fugiră.
Iar când cei doi scăpară de cățele, Virgil mă trase40-n mers pe urma sa, către tufișul ce plângea41 cu jele.
„O, Giacomo, la ce folos, striga, din mine scut ți-ai faurit-nainte? ce vină-am eu, de ți-a fost viața rea?"
„Au cine-ai fost, îi zise-al meu părinte, tu, cel ce-n grai cu sânge-amestecat slobozi prin ramuri jalnice cuvinte?"
Și-atuncea el: „O, voi, ce-ați apucat să fiți de față la-nvrăjbirea care sărmanu-mi trunchi de frunze-a despuiat,
mi le-adunați grămadă la picioare. Eu fost-am din cetatea43 ce-a chemat pe sfântul Ioan să-i șadă-n apărare
70
și drept aceea Marte ne-a încălcat: căci urma lui în râu de-ar fi pierit, când podul de pe Arno s-a surpat,
urmașii care urbea-au reclădit pe-a ei cenușă, de la huni rămasă, zadarnic s-o clădească-ar fi trudit.
Lăcaș de chinuri mi-am făcut din casă."
71

CANTUL XIV

Cercul al șaptelea: Brăul al treilea. Violenții împotriva lui Dumnezeu. Capaneu. Originea fluviilor din Infern.
Mânat de jalea patriei iubite', la poala tufei ce tăcea trudită am strâns morman de frunze risipite2.
Și-ajuns apoi la marginea-nrudită
cu-al treilea brâu, văzui alt chip3 prin care
și-arată cerul vrerea lui cumplită.
Spun dar, ca să-nțeleagă fiecare,
că tot mergând ajuns-am într-o landă4
pe-al cărei șes nici spinul nu răsare.
Pădurea-n jur îi făurea ghirlandă, precum pădurii5 șanțu-nsângerat6 și-acolo-am stat pe marginea de landă.
Bătut e șesul de-un nisip uscat cum cel pe care7 Cato, către oază, fugind cu-ai săi, sub tălpi l-a frământat.
O, sfântă răzbunare8, câtă groază s-ar cere-a naște când vor fi citite cele ce dat privirii-mi fu să vază!
Mulțimi de duhuri goale9, pârjolite, pe șesu-ntins plângeau amarnic toate, deși păreau că nu-s la fel căznite.
Unii zăceau cu fața-n sus, pe spate10, alții-nchirciți pe-a prundului coptură, iar alții-n jur goneau pe nesuflate.
72
Erau mai mulți cei ce fugeau de-arsură și mai puțini cei ce-n nisip se coc, dar mai vârtos se tânguiau din gură.
Iar din înalt ningea cu fulgi de foc
domol și lin pe umbrele culcate,
cum ninge-n munți" când vântul șade-n loc.
Și-așa precum la Ind, prin părți uscate văzut-a Alexandru12, ca din grindă, căzând din cer văpăi nevătămate
și-oștirii lui îi porunci să prindă a bate-n tălpi țărâna vechii ginți, ca nu cumva pojarul să se-ntindă,
la fel și-aici cădeau văpăi fierbinți și-ntreg cuprinsu-l încingeau pe loc, sporind dureri13 și scrâșnete de dinți.
Și prinse parcă-ntr-un sălbatic joc, bietele mâini nu pridideau s-alunge când ici, când colo scamele de foc.
Și-am zis: „Maestre,-a cărui vrere14 frânge tot ce-i stă-n drum, afară doar de ceata ce-n pragul porții m-a-ndemnat a plânge,
au cine-i umbra care-nfruntă gloata și zace-n coate sumbră și măreață'5, de parcă ploaia nu-i pârlește spata?"
Iar duhu-atunci, văzând că-i stau în față
și-ntreb de el, dorind să-i știu amarul,
„Și mort, strigă, sunt cum am fost în viață16.
Spetească-și Zeus cât o vrea fierarul17 din mâna cui smuci răzbunător săgeata care doborî stejarul,
73
spetească-i și pe ceilalți18 să dea zor la Mongibellol9-n neagra ferărie răcnind: «Vulcane, sări într-ajutor»,
precum făcu la Flegra-n bătălie,
și trasă-apoi, cum și-altă dată-a tras
în pieptul meu, căci haznă n-o să-i fie20."
Virgil atunci tună spre el c-un glas
cum veci de-atunci nu-i mai scăpă din gură:
„O, Capaneu, trufîa-n tot ți-a mas
și ea-ți sporește2'-a focului arsură: însăși turbarea care-ți curge-n vine îți dă canon cu furia pe-o măsură."
Și potolit, grăi apoi spre mine: „El vrut-a Teba s-o prefacă-n scrum și ca ș-atunci, și azi de rău el ține
pe Zeus și pe-ai lui; dar, după cum i-am spus și lui, trufia ce-l orbește îi e podoabă-ndreptățită-acum.
Să mergem dar. Pe urma mea pășește,
ferind nisipu-nfierbântat de pară,
pe lângă zada22 ce-mprejuru-i crește."
Tăcuți ajuns-am loc unde scoboară un râu subțire23 străbătând tot brâul, și roșia-i undă și-astăzi mă-nfioară.
Cum curge-n vad din Bulicame24 râul
în apa cui doar târfele25 se spală,
la fel și-aici curgea prin prund pârâul.
Pietriș avea la fund drept pardoseală și malul tot din piatră înjghebat, încât puteai să-l treci26 cu talpa goală.
74
„Din tot ce drumețind ți-am arătat de când trecut-am pragul de durere27 ce-n veci de veci n-a cunoscut lăcat,
nimic n-a fost mai vrednic de vedere decât pârâul ce-l zărești și-n care se stinge focul și văpaia piere."
Maestrul meu grăise-n mers atare
și drept aceea l-am rugat din hrană
să-mi dea și restul ce-l pofteam28 cu-ardoare.
„Pustie zace-n mare, ca o stană, o țară zisă Creta29,-al cărei neam de mult de tot trăia fără prihană.
Și-un munte, Ida, care-i fu balsam cu codrii verzi și iezere-argintii pustiu e azi și zace de haram.
Dintr-însul Rea leagăn făuri copilului, iar când plângea, poruncă dădea la slugi alămuri a lovi30.
Și-n munte sus, ca bradu-nfipt în stâncă, șade-un bătrân31 cu spata-n răsărit, și către Roma32 ochii lui și-aruncă.
Din aur fin33 e capul lui cioplit și piept și brațe din argint, ocale, iar pântecul de-aramă-i făurit.
Piciorul stâng34 e din oțel de zale, iar dreptul e din lut și rezemat stă-n el pe stei, smuțindu-se din șale.
Afar' de cap, tot trupu-i e brăzdat de crăpături35 din care curg agale de lacrimi stropi și muntele-l străbat,
75
până ce-ajung în iad să se prăvale, și-aici sunt Flegeton și Stix, precum și Aheron; se scurg apoi la vale,
de unde-n jos36 nu-i chip să-și facă drum;
Cocito37-i zice-acelui jalnic râu
și-l vei vedea; deci alta nu-ți mai spun."
Am zis atunci: „De spui c-acest pârâu
din lume-ajunge-aicea jos pe prund,
cum de-l vedem de-abia-n al treilea brâu?"
„Tu știi că iadul, zise, e rotund și-oricât de mult am pogorât tot roată, mereu de-a stânga, scoborând spre fiind,
tot n-ai ajuns să-nconjuri brâna toată38; deci dacă vezi și lucruri noi umblând, nu da prilej mirărilor de-ndată."
„Dar Flegeton39 și Lete unde sunt? căci taci de-a doua, iar de prima știi că s-a născut din lacrimi40 pe pământ."
„Mi-e drag s-ascult tot ce mă-ntrebi, grăi: dar râul care prundu-n mers despică putea și singur41 gându-a-ți desluși.
Cât despre Lete42-o vei vedea, n-ai frică,
acolo unde apa ei desprinde
de duh greșeala și spre cer ridică.
Ci-i vremea-acum s-o luăm din loc: întinde pe urme-mi pașii-n mers, pe lângă scoc, și calcă malul ce nicicând se-aprinde,
căci piatra stinge limbile de foc."

CANTUL XV

Cercul al șaptelea: Violenții împotriva firii. Sodomiții. Brunetto Latini. Noua prevestire a exilului lui Dante.
Pășeam pe unul dintre maluri1 și aburii pluteau pe râu atare, încât de foc2 scăpau și mal și valuri.
Precum flamanzii3 într-a lor hotare de teama mării-îi stăvilesc elanul, ferind potopu-n dig și stăvilare,
sau cum ai noștri întăresc limanul, ferind de Brenta case și palate, când prinde a se-ncinge Carentanul,
așa și-aici, dar nu la fel de late, puterea apei două maluri curmă, oricine-i cel de care-au fost durate.
De mult pierdusem a pădurii4 urmă și-n spate-n van prin pânza groasă-a cetii aș fi cătat-o, când văzui o turmă
venind spre noi și-n zorii dimineții
văzui că toți, cu ochii ca tăciunii,
ne scormoneau, cum fac în mers drumeții5
când se-ntâlnesc sub raza slabă-a lunii sau cum privesc clipind de slăbiciune când bagă, bieții, ața-n ac bătrânii6.
Și-astfel privit, văzui un duh că pune pe mine mâna, grabnic precum furii, strigând uimit: „O, Doamne, ce minune7!"
76
77
Drept care eu, când glas dădu făpturii, spre fața lui încinsă de dogoare8 privii setos; și-atunci, în ciuda-arsurii,
îl cunoscui și mâna cu-ntristare plecai spre el și-l întrebai mirat: „O, ser Brunetto9, dumneata ești oare?"
„Nu-ți fie, zise, frate, cu bănat, dacă Brunetto-a sta cu tinel0-ți cere, lăsându-și ceata-n drumul ce-i fu dat."
Și-am zis atunci: „Te rog frumos11, messere, și-oi sta și eu cât îmi vei da soroc, dacă nu-ncalc a călăuzei vrere."
„Din turma noastră cel ce șade-n loc o clipă doar pe-aceste maluri terne se zbate'2-un veac, grăi, apoi sub foc.
Deci mergi'3-nainte;-n urmă-ți m-oi așterne și zor voi da s-ajung din urmă-n cale pe cei ce-și cântă caznele eterne."
Eu nu-ndrăzneam să mă cobor devale spre-a-i merge alături; dar pășeam smerit, cu capu-n jos și pasul14 mi-era moale.
„Prin ce-ntâmplare-ori vrere ai poposit, prinse-a grăi,-naintea morții-n tină15 și cine-i cel ce calea ți-a vădit?"
„Pe culme sus, în viața cea senină, m-am rătăcit pe-o cale de păcate, 'naintea vârstei, i-am răspuns, ce-nclină16.
De-abia de ieri lăsat-am17 lumea-n spate și mă-ntorceam când umbra lui18, mărita, veni ca-n sus cărarea să mi-o arate."
78
Iar el atunci: „De-ți vei urma ursita19, nu vei muri nicicând cu-adevărat, din câte-n viață-am priceput, grăit-a.
Și dacă ceru-n timp m-ar fi cruțat, văzând cât te-a-ndrăgit, și mai vârtos la zel și râvnă-n scris te-aș fi-ndemnat.
Dar neamu-acela mârșav20 și câinos ce-i fiesolan de viță, și hain, neam de mocani, sălbatic și ciudos,
va răsplăti osârda ta21 prin chin
și-i drept așa, căci printre spini, firește,
nicicând rodit-a dulce vreun smochin22.
O tristă faimă «orbi»23 îi poreclește; și-s trufași, răi, pizmareți, neam de lotru; de-a lor năravuri vezi de te păzește.
Ursita ție-ți va sluji-ntru totul și drept aceea te-or vâna24 de zor, dar n-o s-ajungă-a da de fân25 cu botul.
Facă-și nutreț din sine dacă vor, dar cruțe mlada-n care,-n veci slăvită, (de crește vr'una prin gunoiul lor)
trăiește vița26 de romani sădită, de ei, ce-au mas când mârșăvia rost și cuib își fauri nestânjenită."
„De ruga mea27, răspunsei, ar fi fost plăcută-n cer, ai fi trăit și-acum pe lume sus, la-al vieții adăpost;
căci chipul tău28 mi-e călăuză-n drum și-l port în gând, icoană pururi vie, ce mă-nvăța odinioară cum
79
pătrunde-un muritor în veșnicie; și cât temei pe vorba ta am pus, până ce-s viu se cade să se știe.
însemn cu grijă-n minte ce mi-ai spus29 și toate-n ceruri doamnei ce mi-e sfântă i le voi spune, de-oi ajunge sus.
Dar câtă vreme-mi voi simți neînfrântă conștiința-n piept, râvnesc să știi că-s gata30 cu soarta însăși a mă lua la trântă.
De mult cunosc3' care-mi va fi răsplata: de-aceea zic: ție-și năravu-n brață și joace-și Soarta cât poftește roata."
Maestru-atunci32, privindu-mă în față, șezu din mers și-ntors grăi arare: „Culege rod cel ce-ascultând învață!"
Nu m-am oprit, ci umbrei călătoare eu îi cerui să-mi spună când m-ajunse ce soți33 mai vrednici printre ceilalți are.
„De vreo câțiva e bine-a ști, răspunse,
dar despre alții voi tăcea anume,
căci șiru-i lung și ceasuri nu-s de-ajunse.
Toți ăștia-au fost ori clerici34 cu renume, ori cărturari vestiți, dar laolaltă de-aceeași vină35 s-au mânjit pe lume.
Priscian36 în gloată, printre ceilalți saltă, și Franc d'Accors37; dar de-ai fi vrut otreapă și scârna38 lumii să le vezi deolaltă,
le-ai fi văzut în cel pe care papa pe râul Bacchiglione l-a-alungat, unde-i ascunde pofta strâmbă groapa.
80
Și altele ți-aș spune, dar lăcat
voi pune gurii-acum, căci e târziu
și prundu-n zare39-n trâmbe-l văd umflat.
Cu cei ce vin n-am dreptul să m-ațiu: ci-ți leg de suflet, și cu asta-nchei, «Comoara» mea, prin care încă-s viu41."
Se-ntoarse apoi părând că-i dintre-acei care zoresc după stindardul verde42 pe câmpul veronez; dar printre ei
părea că-nvinge, nicidecum c-ar pierde.
81

CANTUL XVI

Cercul al șaptelea: Violenții împotriva firii. Convorbirea lui Dante cu trei damnați florentini. Corupția Florenței. Gerion.
Eram1 pe-un loc pe unde, din bulboacă, în cel'lalt brâu, apa cădea vuind, c-un zgomot surd, ca roiul în prisacă;
și dintr-o dată către noi gonind văzui trei umbre smulse dintr-o ceată2 ce se zbătea sub foc mărșăluind.
Veneau grăbiți și toți strigau deodată: „Oprește, tu, ce după strai3 se pare că vii din urbea noastră dezmățată4."
O, Doamne.-atâtea răni pe mădulare
aveau de-arsuri, mai noi ori mai târzii,
că și-astăzi gându-a ce-am văzut mă doare5.
La glasul lor maestrul meu se-opri și: „-Așteaptă, mă-ndemnă; curtenitor de astă dată se cuvine-a fi.
Și dacă focul n-ar răni din zbor, aș zice chiar că graba, spre cei trei, ți-ar sta mai bine6 ție decât lor."
Văzând că stăm, porniră-a plânge7 ei și-ajunși la noi, pe margine răsfrântă făcură-n jur o roată8 câteșitrei,
ca luptătorii goi și unși, ce-nfruntă vrăjmașul din priviri, pândind9 prilejul mai potrivit, ca să se ia la trântă,
82
și roată-umblând, cum îi purta vârtejul,
mă tot priveau și tălpile-n argilă
alt drum10 băteau decât bătea gâtlejul.
„De-acest pustiu trezește-n tine silă, un duh grăi, și-a noastre fețe brune și arse-n foc nu-nvrednicesc de milă,
te-mbie barem faima noastră-a spune tu cine ești" și cum de talpa-ți șede înfiptă dârz pe-a morților genune?
Ãst duh ce gol în fața mea purcede și n-are păr, cum n-are vițe mlada, fu mult mai mare-n rang decât ai crede.
Nepot el fu cucernicei Gualdrada: e Guido Guerra'2 și s-a rupt de gloată prin ce-a urzit cu capul și cu spada13.
Cel care-n urmă-i bate prundul roată e Aldobrandi14-a cărui vorbă-n țeasta Florenței nu-ncăpu și fu sfărmată.
Iar eu ce-ndur în rând cu ei năpasta sunt Rusticucci15 și de-am fost stricat m-a-mpins la rele mai vârtos nevasta16."
De n-ar fi fost nisipu-nfierbântat, spre ei m-aș fi zvârlit, fără s-aștept, căci și Virgil la fel m-ar fi-ndemnat.
Dar fiindcă scrum m-aș fi făcut, pe drept
învinse frica preacinstita-mi vrere
ce mă-mboldea să-i strâng cu drag la piept17.
Și le-am răspuns: „Nu silă, ci durere a voastre cazne mi-au stârnit în minte (și-abia târziu s-or irosi-n putere)
83
cât ce Virgil mă lămuri-n cuvinte și-a voastre umbre îmi dădu-n vileag, de cinste demne18 și de luare-aminte.
Cu voi deolaltă dintr-un neam mă trag și pururi fapta-n nopți de priveghere v-am pomenit și-am ascultat cu drag.
Lăsai pelin și umblu după miere19, purtat ° de-a-nvățătorului făgadă, dar pân' la fund să cad dintâi se cere."
„Ani mulți21 dea Domnul duhu-n trup să-ți șadă, duhul grăi, dând glas din mers urării, și faima pururi să-ți aducă roadă,
ci spune, frate,-n urbea desfrânării, virtutea-n grai și-n faptă mai trăiește, ori pe de-a-ntregul dată-a fost uitării?
Căci cel ce-n rând aici cu noi pășește și-i nou-venit, Guglielmo Borsiere22, cu câte spune-amar ne necăjește."
„Veneticii și goana după-avere,
trufie și necumpăt mi te-nvață,
Florența mea23, de-aceea neamu-ți piere!"
Astfel strigai, cu fruntea sus, semeață, în timp ce ei schimbau priviri muțești, cum cei ce-nfruntă adevăru-n față.
„Ferice tu24 ce după plac vorbești, de poți oricui să-i tălmăcești cu rost, grăiră-apoi, tot ce-n străfund gândești!
De-o fi s-ajungi cândva la adăpost de negură, sub cerul25 plin de stele și-ți va fi drag să zici de sus: «Am fost»,
84
să spui26 de noi și de-ale noastre rele." Ca-n zbor apoi porniră-n nori de fum, smulgându-se din horă27 câteșitrele;
și-atât de iute se pierdură, cum
nici un „amin"28 n-ai ști să-l zici în gând;
deci și maestrul se-așternu la drum
cu mine-n urmă și-am ajuns curând pe unde apa-n vuiet se prăvale, încât cu greu ne-am fi-auzit strigând.
Precum pârâul care-și sapă cale
spre răsărit din Monte Veso29,-n frunte
din câte curg din Apenini la vale,
și Acquaqueta-și zice sus la munte,
până s-ajungă pe câmpia arsă
și la Forli un nume nou să-nfrunte,
cumplit vuiește-n hău când se revarsă din Benedict30 ca să se-adune-n pat cu mii de ape care-n el se varsă,
la fel și-acolo, dintr-un mal surpat
vuia atare apa-nsângerată,
că-n scurtă vreme surzi ne-ar fi lăsat.
Aveam la brâu o funie3'-nfășurată cu care-n gând urzisem să răpun prinzând în lată pantera bălțată.
Mi-o desfăcui și la porunca lui, făcând astfel ca roată să se-adune, legată strâns și trainic, i-o dădui.
Drept care dânsul, apucând de fune și stând departe de-apa înspumată, se-ntoarse-n dreapta și-o zvârli-n genune.
85
„De bună seamă veste nouă cată să ni se-arate, mă gândeam, încai, de-n gol pândește funia aruncată."
Ah, câtă grijă s-ar cădea să ai
față de cei ce chiar și-un gând trunchiat,
nu numai fapta-ți tălmăcesc în grai.
Rosti Virgil: „Curând cel așteptat și-n închipuire plăsmuit de tine, se va ivi din hău învederat."
Deși să taci, de poți, e mult mai bine când adevărul pare-a fi în parte minciună doar, spre-a nu păți rușine,
eu tot nu tac32; și jur pe-această carte, pe versul ei ce trag nădejde tare să aibă pururi de iubire parte,
că-mi apăru spurcată-o arătare
ce din străfund părea că-n sus aburcă,
(hâdă-ntr-atât c-ar fi stârnit oroare)
așijderi celui33 ce pe funie urcă, după ce-n apă-a fost silit să mâie, când ancora printre mărgeni se-ncurcă,
și-și face vânt proptindu-se-n călcâie.

CANTUL XVII

Cercul al șaptelea: Brăul al treilea. Violenții împotriva artei. Cămătarii. Monstrul Gerion.
„Acesta-i monstru-a cărui coadă1 asmute, și-nfruntă munți, și zid și scut răpune, aceasta-i ciuma care lumea-mpute!"
Așa-ncepu maestrul meu a spune, făcându-i semn2 din marginea genunii să tragă lângă malurile brune.
Iarhâda-ntruchipare-a-nșelăciunii ieși cu capul și cu pieptu-afară, lăsându-și coada jos, de-a lungul funii.
Blajin la chip, jurai că-i om3, nu fiară; ci-n jos de brâu și șalele vânjoase părea că-i șarpe-n trup, pe dinafară.
Și-avea pe lături două brânci păroase și pân' la brâu era vopsit pre sine cu roți tărcate4 și cu noade groase.
N-au potrivit atari culori mai bine nici turcii5, nici tătarii altădată și nici Aracne6 n-a știut să-mbine.
Precum la mal stă luntrea cufundată c-o parte-afară și cealaltă-n apă, și printre nemții hămesiți7 cum cată
să prindă pește castorul din groapă, la fel ședea pe mal și Gerion, pe malul apei ce nisipu-adapă.
86
87
Plesnea din coadă peste hău dând zvon și-și ridica doar furca-nveninată8, cu acul otrăvit de scorpion.
Grăi maestrul: „Calea9 de-astă dată se cere-ntoarsă-un timp, cu dinadins, ca să pășim spre fiara blestemată."
De-a dreapta-atunci să coborâm am prins vreo zece pași, alunecând pe coaste, ca să ferim10 nisipul roș și-ncins.
Și-ajunși la fiară-ntrezării o oaste", mai sus de ea, ascunsă într-un clin, pe malul apei, chiar lângă prăpaste.
Și-arunci Virgil: „Ca să cunoști deplin și-această brână, către umbre du-te și vezi, de poți, să afli al lor chin.
Fii scurt la vorbă și te-ntoarce iute, iar într-acestea voi ruga pândarul1 vânjoasa spată-n zbor să ne-mprumute."
Pornii deci singur străbătând hotarul ce văii-a șaptea-i întețește fierea, către mulțimea ce-și plângea amarul.
Din ochii lor13 zbucnea potop durerea și când scântei zvârleau cu dosul mânii, când prundu-ncins ce le scurta vederea,
așa cum fac14 pe zăpușeală cânii cu bot, cu labe, când îi mușcă șui, ori purecii, ori muștele,-ori tăunii.
Văzut-am mulți și-am cercetat destui din cei sortiți văpăii să-i împungă, fără-a-i cunoaște; dar de gât văzui
88
că fiecare-avea legată-o pungă15, cu-altminteri semn și-altminterea culoare și cu acest nesaț priveau la ea-ntr-o dungă.
Și cum priveam, și eu, cu-nfrigurare, văzui pe-o pungă galbenă-năuntru un petic vânăt ca un leu cu gheare16.
Iar mai apoi, cătând cu de-amănuntul,
dădui de alta, roșie-purpurie,
c-o gâscă'7 albă mai vârtos ca untul.
Și-un duh c-o scroafă'8 grasă, sinilie, țesută-n fir pe-o pungă albă, nea: „Ce câți, grăi, în neagra-mpărăție?
Te du de-aici; dar până-a te-nturna, fiindcă ești viu, să știi că Vitalian19, vecinul meu, în stânga mea va sta.
Aci-ntre florentini sunt padovan20 și surd m-aș vrea când urlă peste tot «Să vie cavalerul suveran
cu țapii-n câmp»." Și-astfel zicând de-un cot își scoase limba răsucindu-și gura, ca boul21 când se linge peste bot.
Ci eu, de teamă să nu-ntrec măsura călcând porunca22 ce zicea: „Grăbește!", lăsai zarafii ce-și lingeau coptura
și-ntors, pe fiara23 ce sălta drăcește
pe domnul meu eu îl văzui călare
și mă-ndemna: „Fii tare24 și-ndrăznește,
căci spata ei ne va fi treaptâ-n cale; în față-mi urcă; eu voi sta la spate spre-a te feri de-otrava cozii sale."
89
Cum cel cuprins de friguri25, ce se zbate și-nvinețește tot și se-nfioară abia la gândul vântului ce bate,
așa și eu când pomeni de fiară;
dar ca pe-o slugă c-un stăpân de treabă,
rușinea26 multă mă scăpă de-ocară.
Pe spata lată-ncălecai degrabă
și „Ia-mă-n brațe, fui să strig, că sare!"
dar n-am fost vrednic să rostesc o boabă.
Ci domnul meu, ce-n altă împrejurare m-a mai ferit și de-alte lighioane, mă prinse-n brațe și mă strânse tare.
Apoi rosti: „Te-avântă, Gerioane27! Povară nouă porți spre hău: păzește! Scoboară dar în largi și line toane."
Ca luntrea28 când de mal se dezlipește, la fel și fiara-și luă pe-ncet avântul, și când simți că slobodă plutește,
se răsuci lăsând 'napoi pământul și-ntinse coada-n zvâcnet, ca tiparul, strângând cu gheara pe sub pântec vântul.
Mai mare spaimă, când gonea cu carul Feton29 prin cer și frânele-a scăpat, nu cred să fi simțit, și nici fugarul
Icar30, când, bietul, se văzu-nșelat
cu-aripa frântă și când tatăl lui
striga plângând: „Drum rău ai apucat!",
decât a mea, în zbor, când pricepui că-n gol pluteam pe umere străine și numai fiara-n fața mea văzui.
Ea cobora domol, în cercuri line,
dar nu-i simțeam rotirile egale,
ci numai vântu-n ochi și pe sub mine.
Sub noi la dreapta se-auzeau pe vale vuind în clocot31 apele-n vâltoare și spre-a vedea mă aplecai din șale.
Ci foc zărind32 și auzind strigare, și mai vârtos mă încleștai de spate, căci tremuram din cap până-n picioare.
Și-n jur văzând tot alte și-alte gloate ce se-apropiau pe rând, am deslușit, abia atunci, că scoboram în roate.
Ca șoimul33 când, sătul de-a fi plutit fără-a zări nici pradă, nici momeală, n-așteaptă-ndemn, ci, de-unde-n zori, pripit
pornise-n zbor, se lasă pe tânjală și mai departe de stăpân se-așază, morocănos, rotindu-se-n spirală,
așa și fiara ne urzi spetează
din poala văii, iar apoi, când spata
și-o ușura de amândoi, sfârlează
zvâcni34 din loc, precum din arc săgeata.
90
91
u

CANTUL XVIII

Cercul al optulea: Bolgia întâi și a doua. Codoșii, seducătorii de femei și înșelătorii. Lingușitorii.
E-un loc pe nume Malebolge'-n iad, tot numai piatră, neagră, cenușie, ca cercul ce-mprejur îi scrie vad.
Și-n fundul lui, la mijloc, pe-o câmpie se cască-un puț, încăpător și-afund, de-a cărui față-n altă parte-oi scrie.
Jur-împrejur rămâne-un loc rotund prins între puț și poala râpei late, ce-n zece văi se-mparte pân' la fund.
Precum arată gropile săpate2 mereu mai multe și-ntr-adins menite să străjuiască ziduri de cetate,
așa-arătau și văile-amintite;
și după cum din zid peste răstoacă,
spre cel'lalt mal, scoboară punți proptite3,
la fel și-aici din poala stâncii pleacă punți mari de piatră peste văi, din ea până la puțul4 ce le-adună-n teacă.
Când Gerion ne scutură din șa,
aci ne-aflarăm și de-a stânga5-n cale
o luă Virgil și eu pe urma sa.
Vedeam acum de-a dreapta altă jale6 și draci cumpliți și alte cazne, noi, de care-i plină cea dintâie vale.
92
Din fundul ei, în două cete7, goi, veneau mișei, din dos zorind piciorul, iar alții-n schimb, din față către noi,
așa precum la Roma8-află soborul
în anul sfânt o mie și trei sute
un chip de-a trece peste pod poporul,
făcând astfel ca domul9 să-l salute o ceată-n mers și alta spre colină10 să ție pas și tălpile să-și mute.
Vuia văzduhu-n jur ca o stupină de draci cu bice și cu coarne-nalte care-i loveau peste rărunchi și splină.
Ah, cât de iute-i mai făcea să-și salte călcâiele dintâia plesnitură; nici unii n-așteptau pe celelalte.
Și tot mergând astfel prin fundătură, „Pe-aceasta-aci l-am văzut îmi pare", grăii de-un duh ivit pe curmătură.
Deci spre-al privi mă-nțepenii-n picioare și domnul meu la fel, fără-a răspunde, îngăduind să-ntorc 'napoi cărare.
Ci biciuitul, vrând să mi se-ascundă, plecă obrazul", însă eu grăii: „Zadarnic ochii-n glie ți se-afundă,
căci, de nu-mi pare, te cunosc, să știi: Caccianemico1 îți zicea odată: Cum de-ai ajuns cu răii să te ții?"
„Nu prea mă-ndemn, rosti, să-ți spun, dar cată
căci vorba ta preadulce dar îmi este
și prea mă-ntoarce-n lumea de-altădată13.
93
Eu am vândut marchizului de Este pe-o soră-a mea, ca pofta să-i slujească, oricum cuvântă mârșava poveste.
Aci-ntre morți, pe limba strămoșească și alții plâng; și-atâția sunt, la rând, câți nu-s în stare sipa]4 să rostească
între Savena15 și-ntre Ren nicicând. Iar dacă vrei temei învederat, zgârcenia16 noastră-adu-ți aminte-n gând."
Pe când vorbea, un drac împielițat
îi dete-un bici răcnind: „Hai, nu mai sta,
căci nu-s femei pe-aicea de-nșelat!"
Eu m-apropiai de călăuza mea și-n câțiva pași ajuns-am amândoi un soi de stâncă17 ce din mal ieșea.
Spre dreapta-ntorși, urcarăm lesne-apoi pe punte-n sus, pășind printre pietroaie, până ce brâna se pierdu-napoi.
Și-ajunși pe unde puntea se-ncovoaie spre-a trece răii pe sub bolta ei18, maestrul zise: „-Oprește și te-ndoaie,
ca-n față să-ți privească cei mișei, al căror chip să-l vezi n-a fost putință atâta timp cât am umblat cu ei."
Și stând pe pod văzui în suferință de ceea parte morți venind prin ceață, bătuți și ei de bici cu prisosință.
„Privește umbra ce-a purces semeață20,
făcută parcă, zise, să domnească.
Nu-i chip durerea-un strop din ochi să-i scoată.
94
Purtarea lui și-aici e tot regească și-ndreptățit, căci n-a fost om de rând și Lâna de-Aur fu s-o dobândească.
Trecând prin Lenno2'-odinioară, când femeile din insulă, ciudoase, își căsăpiră soții lor pe rând,
prin vorbe ticluite și mieroase pe Hipsifila o-nșelă, cea bună, care și ea suratele-nșelase,
lăsând-o grea, pustie și nebună; acesta-i chinul ce-i plătește fapta și-așijderi pe Medeea22 o răzbună.
Ca el făcut-au și ceilalți de-a dreapta; ajungă-ți dar de ei și de ce-i doare, cât și de valea ce le-neacă șoapta."
Eram acum pe-un loc, între ponoare, pe unde mal și cale se-ntâlnesc, făcând din el altui podeț spinare.
De-acolo auzeam cum se bocesc sub noi mișeii-n cel'lalt brâu stâncos, cum suflă greu și singuri se plesnesc
23
Iar din duhoarea ce venea de jos pe stânci un soi de mâzgă se punea, spurcată la vedere și miros.
Atât de-afundă-i valea,-ncât de-ai vrea să-i vezi cuprinsul de pe punte bine, s-o urci s-ar cere ca s-apuci pe șa24.
Așa făcurăm; și văzui mulțime în tină stând, care părea catran și scârna lumii25 strânsă din latrine.
95
Și cum priveam de sus ca-ntr-un cazan, văzui un duh mânjit pe cap atare, că nu știai de-i cleric26 sau mirean.
„De ce privești numai la mine oare și-i uiți pe ceilalți?" mă-ntrebă de jos. „Fiindcă te știu, răspuns-am la întrebare,
de când la plete nu erai bălos. Interminei27 ești tu; nu te-ai schimbat; de-aceea cat spre tine mai vârtos."
„Meteahna lingușirii m-a-nfundat, ce-mi fu de-a pururi pe pământ merinde", grăi lovindu-și capu-mbăligat28.
Și-atunci maestru: ,,-încearcă-acum și-ntinde grumazul tău către-acest neam de vite, spre-a izbuti dintr-o privire-a prinde
spurcatul chip al târfei despletite
ce nu-și găsește-n scârnă loc și-ntruna
se scarpină29 cu unghiile-mpuțite.
îi spune Tais și-i a ei minciuna,
când întrebată de ibovnic: «Spune,
ți-s drag?» răspunse: «Fără saț», nebuna.
Și-acum destul cu-atâta spurcăciune."
96
L

CANTUL XIX

Cercul al optulea: Bolgia a treia. Simoniacii. Papa Niccolo al Ill-lea. Violenta invectivă a lui Dante împotriva papilor simoniaci.
Simoane, tu', și voi urmași netrebnici
ce pângăriți cu aur și arginți
preasfinte bunuri2 care-n cei ce-s vrednici
s-ar cere-a fi izvor de năzuinți, vă sune vouă trâmbița3, căci voi pe-a treia vale stați în suferinți.
Ne-aflam acum pe alte locuri, noi, ajunși pe punte-n partea mai boltită4, ce-mparte-n mijloc groapa de sub noi.
O, sfântă-nțelepciune5, măiestrită ți-e fapta-n lume-n cer și-ntre păcate și pururi drept ți-e-osânda împărțită.
Văzui pe margini și pe fund săpate mulțimi de gropi în piatră, până-n miez la fel de largi și de rotunde toate.
Așijderi gropi și-atare poți să vezi
și-n mândru-mi San Giovanni6 câte una,
făcute să slujească la botez,
și dintre care-am spart pe vremuri una, cu gând să scap de-nec un prunc plăpând (și-o spun anume ca s-alung minciuna).
Din gura lor, a gropilor, pe rând ieșeau picioare7, ca din prund țepușe, de morți ce stau cu capu-n jos, având
97
jăratic roș cu talpă și cenușe, drept care se zbăteau până la brâie, de-ar fi sfarmat și lanțuri și cătușe.
Cum frige8 vâlvătaia când se suie pe-o zdreanță unsă și flămândă fuge, așa-i frigea din degete-n călcâie.
„Cine-i, maestre,-acela care muge mai rău ca ceilalți și se zbat-astfel de parcă jarul mai vârtos îl suge?"
„De vrei să mi te duc, răspunse el, în vale jos, pe fundul de ceaun9, din gura lui afla-vei chip și fel."
„La tot ce-ți place,-am zis, eu mă supun, căci mi-ești stăpân și-al tău cuvânt, smerit o și ce nu spun."
eu îl ascult căci știi10
Pe-a patra coamă, dar, ne-am slobozit și-apoi de-a stânga, scoborând, ne-am tras pe fundul văii strâmt și-ngăurit.
Dar domnul meu nu vru să-mi lase pas,
ci tot cu mine-n brațe se porni
spre cel ce-n tălpi" dădea durerii glas.
„O, tu ce stai12 cu susu-n jos, grăii, înfipt ca parul în pământ, vorbește, oricine ești, dacă mai poți vorbi."
Ca preotul'3 ședeam, când spovedește
un ucigaș ce-l cheamă, ipocrit,
cu gând s-amâne moartea ce-l pândește,
când el strigă cu ciudă: „-Ai și venit, bătrâne Bonifaciu'4,-n încăperea urzită-aici? Ori cartea m-a mințit15?
98
Așa curând te-ai săturat de-averea de dragul cui să-nșeli avut-ai nas mireasa16 dobândită cu puterea?"
Când l-auzii ce spune, am rămas cum cel ce n-a-nțeles și rușinat nu știe cum să iasă din impas.
Dar domnul meu grăi: „Nu sta mirat! Nu-s eu acela, spune-i17 ca să știe." Și m-am supus poruncii neîntârziat.
Zvâcni18 atunci din glezne cu tărie
cel agrăit și se rosti cu jale:
„La ce anume vorba ta mă-mbie?
De-ai străbătut atâta-amar de cale
ca să mă vezi, să știi c-am fost, străine,
cândva alesul mantiei papale19,
din neam de urs20 și-ursacii2l-atât de bine
știui să-i rostuiesc, încât în pungă" ,
sus bani am strâns și-aci mă strâng pe mine.
Sub capul meu au fost sortiți s-ajungă
toți papii23-nvinuiți de simonie,
ce zac adând sub piatră, într-o strungă.
Cădea-voi și eu jos când va să vie cel'lalt mișel, ce-n fund mă va trimite și-n locul lui grăit-am vorbă ție.
Ci el va sta cu gleznele-nroșite răstimp mai scurt24 ca mine, ce mă-ndoi și rabd în tălpi arsură și cuțite:
căci din apus25 veni-va peste noi un papă făr' de lege și duium ne va zvârli la fund pe amândoi.
99
Un nou Iason26 va fi și, după cum stăpânu-i slab27 cu dânsul a făcut, la fel cu-acest al Franței rege28 acum."
Smintit29 am fost pesemne de-am putut să-i spun atunci, răstindu-mă de sus: „Ia spune-mi: ce comoară i-a cerut
lui Petru-n schimbul cheilor30 Iisus când raiul sfânt în pază i l-a dat? «Urmează-mă», atâta doar i-a spus.
Iar când Matei apostol fu-nscăunat
în locul Iudei, aur sau argint
nici Petru, nici ceilalți nu i-au furat.
Deci stai pe loc căci drept ești osândit și-ascunde bine-averea câștigată ce-n contra Franței31 rău te-a sumețit.
Și dacă limba nu mi-ar fi legată de cinstea ce-o păstrez față de-acele preasfinte chei ce-ai stăpânit odată,
ți-aș azvârli cuvinte și mai grele, căci nu-i zgârcit ca papa și papistul ce-ncalcă drepți și urcă răii-n stele.
De voi, de papi vorbea evanghelistul când peste-ape-o târfa32-a fost văzut cu regi curvind, cum scrie-Apocalipsul;
cu capete vreo șapte s-au născut; din zece coarne vlagă-a supt mereu cât timp curat bărbatu-i s-a ținut.
Voi v-ați făcut din aur Dumnezeu
și-o sută33 adorați fără rușine,
când nici păgânii n-au mai mult de-un zeu.
100
..34
Ah, câte rele-adus-a, Constantine5 nu creștinarea-ți, ci doar zestrea care primul părinte-o dobândi prin tine."
Și-n timp35 ce-astfel rosteam întru mustrare, fie de ciudă-ori remușcări, zvâcnea numitul duh amarnic din picioare.
îi fui pe plac, socot, cu vorba mea maestrului, căci luminat la față cuvântul drept pe buze-mi urmărea.
Mă prinse36-apoi și mă săltă pe brață, iar când fui sus, simții că mi se-aburcă pe drumul scoborât de dimineață.
Nu osteni37 la deal cu mine-n cârcă, ci mă purtă pe puntea ce din jos de-a patra vale, într-a cincea urcă.
Și-ajunși acolo m-așeză frumos pe malul aspru și stâncos atare, c-ar fi și pentru capre-anevoios.
Și altă vale38 mi-apăru în zare.
101

CANTUL XX

Cercul al optulea: Bolgia a patra. Ghicitorii.
Noi cazne -n vers mă voi sili s-aștern în cea de-aici a douăzeci cântare din prima carte2,-a chinului etern.
Cu ochii țintă stăm și cu-ncordare priveam de sus cum se vădea răscrucea cumplitei văi de chin și întristare.
Și-un șir prelung și mut văzui atuncea trecând încet, mănunchi după mănunchi, cum merg cei vii când ies la câmp cu crucea3.
Iar când lăsai privirea mea-n rărunchi, văzui, ciudat, că toți aveau grumazul sucit din barbă pân' se leagă-n trunchi,
astfel că-n spate le-atârna obrazul și cale-ntoarsă străbăteau pe glie, căci drept 'nainte nu-i lăsa ucazul4.
S-o fi putând și-n lume, cine știe, să-ți suce-o boală, oase, cap și vine; dar n-am văzut și nici nu cred să fie.
Dea Domnul roadă să culegi, creștine, din truda mea, ci spune tu5, sub pleoape puteam s-ascund, să ferec plânsu-n mine,
când chipul nostru îl văzui de-aproape sucit astfel încât din ochi pe brâncă și printre6 buci curgea șiroi de ape?
102
Plângeam, vezi bine, rezemat de stâncă, plângeam atare de-a lor tristă soartă, încât Virgil: „Te ții cu proștii7 încă?
Aici trăiește mila8 când e moartă: căci e netrebnic omul ce crâcnește când Cel din ceruri judecă și ceartă.
Ridică fruntea9, haide, și privește
făptura cui fu de țărână suptă
când cei din Teba îi strigau: «Oprește,
Anfiarale10! De ce fugi de luptă?», iar el cădea spre Minos ce-n cetate pe osândiți cu cazne îi înfruptă.
Privește piept cum și-a făcut din spate: râvnind să vadă prea departe-n zare vede-ndărăt și cale-ntoarsă bate.
îl vezi și pe Tirezias11, cel care se prefacu-n femeie din prostie, schimbându-se la trup și mădulare
și care-apoi lovi cu strășnicie . în cei doi șerpi împreunați trupește spre-a dobândi pierduta bărbăție.
Cu spata-Aronte'2-n burtă-i se proptește, ce-n munții Luni, pe unde de lucerna ogorul Cararezul și-l plivește,
își fauri lăcaș dintr-o cavernă în marmoră săpată și, firește, nestingherit privea spre bolta-eternă;
iar chipul de femeie ce-și dosește cu pleata sânii și-i întoarsă-anume de nu-i vezi partea unde păru-i crește,
103
e-al Mantei13, care, colindând prin lume, pe mândrul loc ce mă crescu14 pe brață se rostui. Și-acum ascultă cum e:
Când tatăl ei se petrecu din viață și sclavă-ajunse patria lui Bac15, ani mulți copila pribegi răzleață.
în mândra mea Italie zace-un lac16 -pe unde Alpii coborându-și clinul hotar îi scriu Nemției - zis Benac.
Din Garda-n Val Camonica17, Peninul de mii de ape-i străbătut, turcheze, ce-n zisul lac ajung să-și curme plinul.
Și-un loc18 e-n el, pe unde din Varese, din Trent și Brescia ar putea răzbate vlădicii toți să-l binecuvânteze.
Pe malul lui, spre-a ține piept și spate brescienilor ce-s puși pe sumeție, Peschiera19 stă, mândrețe de cetate.
Din apele ce-n dreptul ei se-mbie să-ncapă-n lac și pe de lături cad, se face-un râu20 ce curge pe câmpie
și-abia apucă să-și croiască vad că nu Benac, ci Mencio se numește pân' la Governo21 unde cade-n Pad.
Nu curge mult și-n cale întâlnește un șes și-n bălți se-adună-atunci atare, c-adesea vara molimi răspândește.
Trecând pe-acolo fata vrăjitoare22, văzu prin mlaștini loc uscat în parte, dar oameni nu, nici holde sau ogoare.
104
Acolo dar, fugind de lume foarte,
cu slugile se rostui-n huzur
și vrăji făcând, trăi până la moarte.
Iar mai pe urmă, oamenii din jur pe locu-acela așezări durară, căci mlaștina îi fereca-mprejur.
Și-uitând23 să tragă sorții, botezară drept Mantova dintâiul lor zăvod, pe leșul fetei24 așezat povară.
Strângea cuprinsul mult mai mult norod 'nainte de-a-l fi scos cu-nșelăciune dintr-însul Pinemont25 pe Casalod.
Astfel veni cetatea mea pe lume:
cu tâlc ți-o spun, ca să răzbești să-nvingi
prin adevăr26 pe cel ce-altminteri spune."
„Cu-atari temeiuri, i-am răspuns, mă-ncingi, că n-ar putea alt zvon de cald să-mi ție, cum nu țin cald tăciunii când îi stingi.
Ci spune-mi, tată, dacă vezi să vie printre ceilalți vreun duh mai răsărit, căci doar la ei îmi sade gândul mie."
„Cel ce pe spate, zise, 'i osândit
să-și poarte barba,-atunci când la impas
fu Grecia și-n luptă i-au pierit
bărbații toți, de numai pruncii-au mas, fu vestitor și-i dete să pornească
77 78
cu Calcas semn celui din frunte vas.
Eurifir" a fost și să renască
eu l-am făcut, cântând30 și despre el
în cartea ce-o cunoști din toască-n toască.
105
Iar cel'lalt care-n șale-i puțintel Michele Scot31 fu, vraci ce-n multe țări vrăjitorii făcut-a chip și fel.
Bonatti32-i calcă urma pe cărări și-Asdent33 ce-n van sloboade lacrimi grele că n-a rămas la sfori și la-ncălțări.
Privește ceata34 ce-a fugit de-andrele și de suveici, sortindu-se pierzării, căci fiert-a ierburi și-a-nvârtit ulcele.
Dar s-o pornim: pe-ntreg cuprins zării ce-mparte lumea, Cain cu spinii35-nclină și sub Sevilla36 cade-n unda mării.
Ieri noapte, precum știi, fii lună plină
și nu uita că raza ei37 odată
din codru-adânc te-a scos către lumină."
Și-astfel zicând, pornirăm drum deodată.
106

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!