Nu cad în puțuri adânci și nici nu mă prefac
c-o fac.
Nu urc scări fără sfârșit, din turnuri fără sfârșit,
din catedrale fără sfârșit.
urc doar în suflete nesfârșite.
Nu trec pe roșu culoarea verde și nici
nu calc mașinile în străzi.
Nu merg pe drumuri principale, nu caut
nu iubesc, nu zbor.
Nu, o negație care mă place
când m-arunc uneori în wc-uri infestate
și trag ape după.
Nu cânt cântări cântate de anonimi și nu
văd filme filmate obscen în întuneric orb și gol.
Nu văd.
de multe ori uit unde-mi sunt ochii
și ce păcat, ei nu mă caută niciodată.


Nu cânți, nu vezi, nu visezi,
nu fumezi, nu strigi.
nu repari televizoarele stricate-n doi.
Nu mă vrei!?... știam...

Nu mă poți niciodată săruta cu spatele
dar nici măcar nu-ncerci.
Nu poți rupe din mine organe
și nici nu le poți vinde la prețuri derizorii
să-ți cumperi haine, droguri, bijuterii
și lu fratitu jucării pentru copii...
bolnavi de sida.
Nu poți arunca ura în aceleași wc-uri infestate
pe care le-am știut atâta timp.
Nu poți râde, nu poți plânge.

Nu exiști, nu exist,
nu suntem noi, două pete într-un univers
obscen de mic, sau obscen de mare.
Nu suntem nici măcar două picături
și nici măcar
wc-uri infestate...
pe care le-am știut atât de bine.