cobor un etaj, ajung într-un salon curat, e prea multă liniște, nimeni nu e legat de pat, doar cîțiva indivizi se rotesc în jurul unui ibric; cafeaua nu o să-i agite, după atîtea tranchilizante, cîteva ore de luciditate o să-i ajute să meargă mai drept, mai apăsat;

așteptăm nerăbdători să vină masa, singura distracție a zilei; șterpelesc o scrumiera și-mi fac din ea o armă deosebit de periculoasă, am uitat niște bani într-o carte, cartea e acum la infirmier; citește și numără în gînd bancnotele nou-nouțe;

nimeni nu va mai trece de mine, am un cuțit de sticlă în buzunarul de la pijama, mîncarea e bună doar pentru cei cu glicemia mărită, infirmierul se plimbă sfidător prin salon, eu aleg o victimă la întîmplare;

dorm lîngă un individ căruia amîndoi copiii i-au murit asfixiați, el plînge în somn, plînge cînd se trezește; poți să-l înjuri, poți să-l scuipi, să urinezi peste el, nu reacționează decît atunci cînd aude „mormîntu’ mă-tii!”;

victima mea va fi cerșetorul de chiștoace, cadavreul ei, țigara strivită cu ură de dușumea;

ești un om mort, o pușlama nenorocită, te depresurizezi înainte ca pumnul lui să-ți mute fleanca; știu povestea lui de la alții, el a evoluat, nu vorbește cu nimeni; gata, l-am ales, mai are foarte puțin; eu sînt mîntuitorul;

prin crimă simți mai bine sufletul cald al aproapelui cum coboară mai jos de silueta desenată cu creta pe dușumea; prin crimă întri și ieși de cîte ori vrei din salon, un du-te-vino sexual, sublim, sublim;

o femeie bătrînă ne dă de pomană sarmale, cozonac și mere, mîncăm veseli, mîncăm; distracția se prelungește, e bine; după bunul meu plac se vor rîndui să-și ia medicamentele umbrele astea desenate aiurea prin aerul din ce în ce mai bogat în tîrtîite, umbre, desene, holografii simpatice, depline;

strîng în palmă cuțitul, mă așez într-un loc ferit de camerele de supraveghere, aici îmi voi aștepta victima, ea speră să-i dau un chiștoc de țigară, trag cîteva fumuri, apare;

să mă ascund în toaleta fără uși dimineața, am auzit că cineva s-a spînzurat în timpul nopții și de atunci, cum se dă stingerea, gardienii smulg ușile de la locul lor, toată lumea e în siguranță, e bine, e bine, dau peste cineva care știe pe dinafară formula oțelului, știe foarte multe nume de scriitori și de muzicieni germani;

cum ar fi arătat destinul lui Hitler dacă ar fi ascultat mai multă muzică de Bach, Prolégomènes à une science de la contradiction de Stéphane Lupasco, ai auzit de Tristan Tzara, trist în țară, trist în țară, ovreiul ăla de Samuel Rosenstock; o să mă întorc inginer consultant, patru ore pe zi sau nici una, o să le trimit toate informațiile prin telepatie;

vai ție, am nevoie de o cu totul altă formulă, pe tine te-au ridicat de la cafea și te-au dus direct sus, nu contează ce cred ei cu adevărat, tu știi rugăciunea inimii și a minții, mai știi și altele dar nu vrei să ne sperii, prea multe secrete aflate deodată paralizează mușchii limbii;

da, mi-am revăzut victima trîntindu-se la pămînt plină de sînge, rugăciunea minții și lama de sticlă i-au spintecat inima artizanală ce-i atîrna în buzunar ca o hernie rușinoasă, vai mie, am aruncat chiștocul și l-am strivit cu ură, iată crima, iat-o, acum îi desenez conturul cu creta, victima mea privește cu jind la cadavrul de jos, iese puțin fum, mult praf, fum, praf, „mormîntu’ mă-tii!”;

boala intră și iese prin ochii ei, intră și iese prin ochi, sublim, sublim.