Sărutul femeii păianjen



o voce stranie mă cheamă
de sub mucegaiul zidurilor
în timp ce eu
de ierburi scumpe amețit
privesc în gol afanisit
plutind la voia întâmplării
pe drumul hărăzit uitării
într-o gondolă lungă
subțire ca o dungă
iar gondolierul
e un tonomat de canțonete
șoptite la ureche
c-o voce nepereche
mă las învăluit într-un cocon de ceață
și sufletu-mi se risipește
în așternuturi de mătasă
simt reci atingeri de degete subțiri pe față
ce țes fragila pânză
în care tu m-ai prins mireasă
aștept cu-nfrigurare sărutul celei ce mă cheamă
și nu mă mișc căci altfel pânza se destramă