I.

orice început e o barbarie.
deschizi ochii și lumea te înjunghie cu înfățișarea ei.
ce se poate întîmpla mai mult

la poarta ochilor mă voi prăvăli pînă tîrziu,
pînă ochiul copilului de demult se va aspri ca pielea de dragon,
și căzut într-o parte
va opri totul ca într-o sită prea murdară

lumea se uită adînc în ochii tăi
iar în jurul ochilor ei sînt sute de globuri de bronz ca în jurul unui scut

și iată că sub înfățișarea ei se află o alta
așa cum iese deodată un vînător dintr-o blană de urs
blănuri de urs și de lup așezate pe toate obiectele
lumea le leapădă cu o viteză înfricoșătoare
și noi la rîndul nostru lepădăm anii care ne-au mai rămas de pe noi,

încercăm cuminte să cîștigăm războiul,
imagini care mănîncă imagini prinse și strînse de gît cu raze
soarele și antisoarele așezate pe noi toți ca păsările pe statui.

II.

nu avem destul loc pentru sîngele nostru

el își azvîrle zdrențele de pe el și aleargă gol și trufaș
sîngele nostru e ca o mare palmă care se închide și ne strînge în pumn
doar că palma se află înăuntru

din loc în loc se oprește și fierbe
temperatura noastră de topire, bunul nostru cel mai de preț,
e depășită de o sută de ori
orașul trupului nostru arde fără fum
ca să dai foc folosești propriul tău păr
pielea uscată a himerelor în care ai crezut

vei lupta la poarta sîngelui în vreme ce tu însuți te uiți la tine
ca din spatele unui geam
ca la o furtună cu fulgere în cea mai deplină liniște

tot ce e văzut prin sticlă devine de sticlă

III.

atît de ușor suie dușmanul scara oaselor noastre
încît din loc în loc se oprește de plictiseală
se oprește ca să-și răsucească o țigară

e ca și cum ai vrut să construiești ceva ca să te aperi
dar, dintr-o neglijență, ai construit ceva ca să fii atacat

repede se suie spre turnul zilelor noastre
nimeni nu se va opri niciodată să răsufle obosit

la poarta oaselor ar trebui să fiu eu, dar nu voi fi
ares și cu mine am fost lăsați la vatră
jucăm zaruri în armură completă
dealurile mele te vor înfrunta, iarba ciufulită, sticla de plastic îndoită
rămasă în urma ocolului pămîntului
făcut în o mie de ani

caii lumii aleargă pe sternul tău ca pe spinarea unui deal
și soarele slab care îi luminează e inima ta
inima ta care stă acolo o baterie pusă la încărcat, pîlpîind
și care se uită în jur atentă și liniștită
asemenea unui animal care nu știe că va fi otrăvit

IV.

acolo intri și ieși mereu, la poarta memoriei,
e poarta care rămîne deschisă în orice asediu
acolo vin amintirile
zburînd ca zmeii ridicați de copii
doar că pentru tine acum ele
sînt enorme piei de bou colorate pe care le înalți în vînt
nu cu sfori ci cu lanțuri
și care
una cîte una se prăvălesc asupra ta răsucindu-se îngrozitor.

mai bine luptătorul tău îl va îmbăta pe al meu și invers
și să ducem războiul amintirilor înăuntru

peste cele care sînt învinse
se așază etna
și cele care înving
te leagă de elbrus.

V.

femeie născută din femeie născută din femeie
rîu de alcool care se face mereu mai tare
inundație care lasă cîmpiile acoperite de boască
copac care crește peste tot deodată
și arme a căror frumusețe e mai importantă decît victoria.

din nenorocire
dacă numele tău e greșit,
și numele meu ar putea fi greșit

la poarta sfinxului te va aștepta
trupul meu de lemn, care nu poate fi mîncat
care deci nu poate lua nimic de la tine

VI.

ca o insulă imposibilă la care apa nu ar ajunge decît ici colo
orașul acesta se învecinează cu lumea doar în șapte locuri
acolo noi luăm o gură mare din aerul lumii
și lumea ia îmbucături mari din noi

un an întreg trebuie să se adune cuvintele
ca și cum gîzele mierii le-ar duce unul cîte unul
și la sfîrșit din ele abia s-ar putea întrupa
pietricica de pe ghizdul fîntînii unde ne vom lupta

lumea trimite la poarta cuvintelor
o față pe care nimic nu este desenat
și cuvinte care sînt doar o unitate de măsură
pentru adîncimea unui gol

acolo va fi tăcerea mea, singură
scutul prin care nu trece nici o lovitură
dar care nici nu poate fi ridicat vreodată de jos.

cuvintele vor fi luate pe rînd și ascultate
urechea mea va fi o nicovală pe care le bat și îndrept
tăișul fiecăruia

VII.

a șaptea poartă ești tu, sora mea, antigona
locul unde ceea ce mi se întîmplă vine de demult
și merge pînă departe

acolo se va duce lupta pentru moștenirea mea
pentru osul lipsit de sînge și memoria fără cuvinte
acolo lumea va trimite ceea ce are mai distrugător,
va arunca luptătorul ei în fața porții așa
cum arunci din căruță un balot de lucernă,
din care se ridică însă deodată
greu înarmat hoplitul ca o macara de aur

e nedrept să te aperi împotriva coșmarului

dacă mă voi împotrivi va fi doar un exercițiu de destin,
încercarea de a lega viața cu mîinile la spate și cu picioarele la gură
de a-i pune căluș în gură
și de a-i face vînt acolo unde ospătează zeii.

asta e - am să înfrunt
trupul și mintea mea cu trupul și mintea mea
vreau să aflu
cum se pot acestea ucide una pe alta în mod corect

dar lumea nu vrea să învingă
lumea vrea să fie luată cu tine tot timpul
ca o batistă în buzunar, ca o așchie de diamant în creștetul capului
lumea vrea să vină cu tine în scrînciob
vrea să rămînă sus, sprijinită pe o dreaptă coloană de sînge
sau jos, privind pentru ultima dată
cum curge rășina din soarele sfîșiat.

antigona, soră a mea
tu nu ai știut niciodată
care din frații tăi
trebuie înmormîntat.