Doamne, ți-ascult șoaptele cu eufonii divine
Ce reverberează ecouri de iubire în sine,
Transformă țipetele călcând pe gânduri moi,
De pe creasta rațiunii pe abisurile negre curgând șuvoi,
Într-o liniște în care tăcerea îmi mângâie tâmplele,
Să pătrund pios în Tine, cum intră sfințenia în templele
În care aerul impur își pleacă capul în fața intrării
Și devine respirația Ta pură înghețând aburii erorii,
Doamne, îndoiala se proclamă regina anarhiei
Scurmând în certitudine cu ghearele utopiei,
O lacrimă de compasiune față de arderile noastre pe rugul vieții
Ar purifica omenirea de răul ce sparge oglinda purității
Și cioburile ei ni se împlântă în carnea judecății ;
Doamne, trimite-Þi îngerii în fiecare om,
Să clădească din beznele lăuntrice un alb dom
Și ca un roi de-albine s-atace inexplicabilă durere
Prefăcând-o într-un fagure de miere,
Un zâmbet de înțelegere de-ar cădea peste tristețea mea
Întinsă-n mine ca un ocean de smoală fierbinte și grea,
Ar preschimba-o într-o bucurie cântând cu speranța în duet,
Alungând ursuzul ce vorbea în mine într-un grai desuet ;
Doamne, așează-mi lângă inimă idealuri verticale
Și lasă-mă să colind infinitul Tău, cu iubirea în escale,
Să-ți citesc Creația cuibărit pe un fir din părul Tău,
Să-ți fur un gând, cu el să spăl mizeria din omul rău.