De ce mă chinui, Doamne, sunt eu robul
ce l-a mușcat de mînă pe stăpîn;
iar cînd a fost iertat, ca un păgîn,
a otrăvit cu fiere, pîinii, bobul?

De ce-mi îngădui, oare, să rămîn,
sub apa desfătării-n van, microbul;
să mă apese ura precum drobul
cu care frîngi spinarea la hapsîn?

De ce, împins de omenești ispite,
îmi caut izbăvirea-n ciuturi seci;
cuvintele din gura-ți auzite

le simt decît cristalele mai reci?
Dar ajungînd ’nainte-ți, Preamărite,
te-aș fi-ntrebat atîtea că am tăcut pe veci.