se numea sentimentalism- odată demult- în acel trecut (de care se spune că ar fi mai bine să nu ne mai agățăm ca de colacul de salvare pentru că nu mai există)
se numea peregrinare pe străzi micuțe seara gustând din înghețata de vanilie cu aromă de salcâmi explodați
se chema că degetele parcă se încurcau întâmplător ca fire de lână netoarsă și se-ascundeau de rușine imediat la spate în lumina felinarului de neon
se numea că printre boboci și petale ofilite trecute de lună se picura pe buze gustul aromat al vinului cu scorțișoară topită al spumei de frișcă și ciocolată
se numea că doi copii fără minte își închinau unul altuia pahare de ambrozie făr’ d’ intuiția zilei ce va urma fără-nțlesuri și fără-ntrebări doar pe șoptite pe nesimțite pe pipăite ca doi tâlhari care-i furaseră amorului din cuib oul