înfășurată în mantia-mi,
aduceam un strop din apa sărată a mării,
albastru, departe sau verde,
mergeam un drum prin înălțimea nisipului, în jos, spre țărm
coboram așa până la mare și aduceam un strop de apă sărată,
în coaja unei nuci,
lui, prințului,

mă aștepta sus în deal un prinț,
un vultur cu aripile mari, întinse pe cer,
așa că:

înfășurată în mantia-mi, urmam o cale și
condurii de-argint de pe marginea lumii,
pașii mei goi, jurăminte îndrăgostiților,
rochia mea udă, șerpii mei din jurul gleznelor,
mă lungeam pe nisipuri, trupul-mi era curb,
tocmai acolo pământul se găsea să fie
atât de rotund, încât
dacă întindeam mâinile drepte spre apă, valurile intrau
în cupa lemnoasă a palmei,
pe atunci țineam o nucă jumătate în palmă
sfântul nostru graal pentru apă sărată de mare,

cu toate acestea, mă întorceam,
lumea începea o zi nouă, un țărm de urcat, înapoi, spre nisipuri,
întindeam un cer cu mâna mea dreaptă,
jumătate apă, jumătate coajă de nucă,
întindeam un pământ cu pasul meu drept, pe o cale,
un călcâi vulnerabil sau forma scoicii,
nisipul se prefăcea în treptele roșietice ale răsăritului,
marea devenise albă, noi deschideam o carte la mijloc,

mantia-mi se uscase, treptele se terminaseră de urcat, iar vulturul,
vulturul se transformase de mult în domnul Pa, iar domnul Pa,
domnul Pa purta mantia vulturului pe umeri, în loc de aripi,
îi flutura mantia aceea, ca niște aripi,
ba chiar purta o coroană pe cap,
domnul Pa era prinț în toată regula, cu:
supuși, castel, coroană și mantie pe umeri,

apoi se făcea că duceam în dar o picătură din oceanul mirării
strâns emisferic într-o nucă, jumătate nucă, jumătate ceva
ce nu se spune în poezie.

undeva din spatele meu răsărea soarele.
răsărea soarele și acest lucru se reflecta în ochii domnului Pa.