CARTEA RISIPITORULUI
Autorul datorează mult prietenilor și foarte mult dușmanilor săi.

ceasornice

Ochiul tău de undelemn
mă petrece-ntr-o adâncă
noapte, care pare încă
scoborâtă din Eden.
Și atunci când ne cresc nuferi,
grei și gravi la subțiori,
zilele te fac să suferi,
nopțile te fac să zbori.
Sunt aproape, sunt departe,
ceasul meu nebun privește
ceasul tău cum iarăși bate
mut ca limba unui pește.
Sunt departe, sunt aproape,
ochiul meu ascultă cum
ochiul tău se scaldă-n ape
de iubire și de fum.
Sunt acuma, sunt atunci,
lângă tine, lângă mine,
ceasul tău cu gene lungi
bate-aceleași vechi destine.
1978
călătorii săptămânale

Călare pe un vis ca pe-o frunză,
umblând către-un nou Ierihon,
nu știam cum poate s-ascunză
pădurea o umbră de pom.
Poeți inefabili, mereu
amintind de copilul ce-am fost,
știam ce e tu, uitând ce e eu
și lumilor dând permanent câte-un rost.
Închiși într-un vers ca-ntr-o carte,
anonimi printre oameni comuni,
călărim pe un vis mai departe
dinspre marți către ziua de luni.
1979

convalescență

Doamne, mă doare un umăr,
Doamne, mă doare o stare,
nici nu mai știu să mai număr,
nici nu mai știu ce mă doare.
Tot mai îmi ninge în ochi
o ninsoare visată în visÎ
sunt bolnav de un fel de deochi,
sunt bolnav de un fel de cais.
Tot călărind pe o frunză,
alergând pe-anotimpuri mereu,
lumea-i mereu mai confuză
și eu mă amestec cu eu.
Dar tot mai mă doare un umăr,
dar tot mai mă doare o stare
și de-aș cunoaște să număr
nu am să știu ce mă doare.


claun ucis
Câteodată-n tranșee, vreunul se preface în claun.
Rezemat de perete fiecare îl privește ca un
pumn de nisip scrâșnind între dinți,
copii ai pământului, triști și cuminți.
Fardul ne cade peste mâini, peste față,
afară e noapte și glasu-i de ceață.
Și astfel începe mărețul spectacol
în care dansul de claun ține loc de oracol.
Cele mai aplaudate momente sânt cele în care
nimeni nu-l vede pe claun cum moare.
Rezemat de perete fiecare din noi hohotește
cu un glas mai sărac decât glasul de pește.
Iar claunul moare,
iar noi nu-l privim
și somnul încearcănă timpul și noaptea.
Hohotim, hohotim. sântem vii și nu știm
ce-i drept, ce-i frumos, ce-i dreptatea.
1980

rătăcitorul labirint

Mă-nconjura un cerc tăcut de cretă.
Părea s-agonizăm pierduți, tăcuți
în caligrama dorului secretă
și-n animale sexuale prefăcuți.
Și singuri stând zeul murea de foame,
pe când un soare negru lumina arena
cu mângâioase, ascuțite lame,
ducând un taur lui Parsiphae trena.
Închiși apoi într-un cuvânt eteric,
prin unduiri lascive inventam
un zbor din Creta-n timpul periferic
al zilei când n-am fost, nici nu eram.
1981
prințul blond
Prea mult răsfăț, mai zise prunculÎ
nu se născuse încă vremea
de decantată unduire
și focul pâlpâia timid.
A treia clipă dinspre iarnă,
pierea netulburată șoapta
izvorului născut adică
din fierbințeala unui abur.
Cum i-au trecut ghețari prin sânge
necăpătatului stăpân.
Rotirea lumii spiralată
pândea viclene înțelesuri
și crângul plopilor trecuse
ca alte mincinoase crânguri.
Semeață știința vremii noastre
ne-ngheață sufletele-n gât,
parcă vom știi cândva cum ora
în care lăcomiți cu somnul
ne va preface-n statuete
pentr-un muzeu de amintiri.
Și fabuoasele jivine
puneau în calea noastră piedici,
căscate guri să ne omoare,
unei mirări de început.
Atâția ani erau de-atuncea
când prințul blond ni se-arătase
cu coastele zvârlite-n două
ca o vitrină de mătăsuri.
Noi măsuram cu liniști timpul,
făcând din vorbe-nchizătoarea
vinului nou ascuns sub tâmplă.
Și-atunci, la ora -ntruchipării,
cu sfoara înnodată-n patru,
medici trufași cusură pieptul
mortului blond de dintre noi.
1971

istorii

Îmi pare că mi-e trupul cu mult prea mult eteric.
Cu numele înscris într-un limbaj numeric,
închiși definitiv într-un ceasornic strâmb,
uitam cine mai sântem, de unde și de când.
Copii cuminți mereu reinventam cuvinte
pentru o neștiută aducere aminte
și gesturi inutile, de tragic-amintire,
pierzându-ne cu totul din fire înspre fire.
Și întristați de-atâtea mereu adăugiri
ne regăsim în noi și iarăși noi uimiri.
Candva vom trece poate peste acestea toate,
uitând că nici nu este acelea ce se poate,
iar trupul tău și-a nostru va vămui un pic
din clipele adunate ce nu ne-aduc nimic.
1982

Berlin de noiembrie

Vera Pavlovna, Svetlana, îmi pare că nu știe să scrie.
Soldații-s aicea ca frunza, spre toamnă murind ruginie,
Svetlana, Vera Pavlovna Svetlana.
albastru arhangheli cocorii,
închipuite întoarceri cioplim,
eternă e clipa și lupta
ce-o mai dăm în asalt ne place.
în Berlin e un gri de noiembrie,
nici nu ști ce mărunt este glonțul,
degerat în obiele piciorul,
dar femei aici ca la teatru.
devine poveste războiul,
mai târziu când tot fii-vom uitați,
conserva, gamela și pușca,
eroarea din noi și tranșeea.
Svetlana, Vera Pavlovna, Svetlana
îmi pare că nu știe să scrie,
Vera Pavlovna, Svetlana, soldații-s pădure târzie.
1972

oglinzi

Tuberculoză, moarte, vis,
arzânda crisalidă ascunde iar uitare,
trecuta clipă dusă-i, un bizantin Bizanț,
lava de-oțel și pâinea și niciodată foame.
Metrou, metalic note de saxofon alergic,
o cântăreață blondă, vestale veștejesc,
la Londra se bea ceaiul la ora cinci sau alta,
în plasă țesătura mai tare se-ndesește.
Somonul, lămâia, plutim și inefabili
adesea pe la colțuri ne fură câte-un somn.
O vulpe ca-n Evtușka mai moare pe la spate
și iar ne-nchipuim eroi iubiți și tragic.
1972

pahod na sibir

Îți scriu scrisori Svetlana
din trenul cu cărbuni.
Miroase canapeaua a șoarece și fum.
nu știu dacă e mâine sau astăzi este luni
și eu de sunt din carne sau sunt făcut din scrum.
Iubito, merg cu trenul mereu spre Polul Nord.
Siberia m-așteaptă, să nu te-aud plângând,
căci inima va bate chiar de-i vom spune cord
și-n ceasu-n care lumile s-or stinge rând pe rând.
Îmi amintesc Svetlana de-un samovar de ceațăÎ
fierbeam în el iluzii și multe flori de tei.
În trenul meu acuma se face dimineațăÎ
să te gândești la mine, Svetlana, dacă vrei.
1984

dreamland

Tu poate nici nu ești în țara mea de fum, nemaivăzută.
În ea cresc prinții blonzi și păsări fabuloase,
e țara cu micsandrii și arborii de plută,
cu codrii mari și negri în mijloc de orașe.
Doar leneșele fluvii de fum, neistovite,
să-și poarte carnea prin trupul meu de parcă
sunt însu-mi țara-mi cu țărmuri zdrențuite
al cărui styx nu-l tremură cu trecrea vreo barcă.
Și singur în urzeala statornicului abur
îmi pare că sunt floarea eternelor nisipuri,
un spațiu gol în spațiul acestui vis impur
din țara mea de fum cu nenumite chipuri.
1970
bizare colivii și plopi

mi se pare mie că cineva s-a cam încurcat cu cineva,
cu unul sau una, care ba era , ba nu era,
cu un fel de a fi peste putință
care ba-i ființă, ba nu e ființă,
cu un înger, un diavol, un fel de a fi
despre care nici nu ai cum să scrii

porțile orientului
În colivia orientală
trec crai de curte trei câte trei,
doarme prințesa și melancolic
ceasul stă prins în flori de tei.
În colivia orientală
doarme prințesa în flori de nuc
clipele trec grele prin lume
craii de curte vin și se duc
În colivia orientală
timpul se scurge foarte încet,
nu e nici oră și nu-i nici clipă,
nu e uitare și nu-i regret.
În colivia orientală
moare prințesa și iar se cern
ninsori de fluturi și peste ele
toată rostirea dintr-un catren
1970