agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-07 | | CARTEA RISIPITORULUI Autorul datorează mult prietenilor și foarte mult dușmanilor săi. ceasornice Ochiul tău de undelemn mă petrece-ntr-o adâncă noapte, care pare încă scoborâtă din Eden. Și atunci când ne cresc nuferi, grei și gravi la subțiori, zilele te fac să suferi, nopțile te fac să zbori. Sunt aproape, sunt departe, ceasul meu nebun privește ceasul tău cum iarăși bate mut ca limba unui pește. Sunt departe, sunt aproape, ochiul meu ascultă cum ochiul tău se scaldă-n ape de iubire și de fum. Sunt acuma, sunt atunci, lângă tine, lângă mine, ceasul tău cu gene lungi bate-aceleași vechi destine. 1978 călătorii săptămânale Călare pe un vis ca pe-o frunză, umblând către-un nou Ierihon, nu știam cum poate s-ascunză pădurea o umbră de pom. Poeți inefabili, mereu amintind de copilul ce-am fost, știam ce e tu, uitând ce e eu și lumilor dând permanent câte-un rost. Închiși într-un vers ca-ntr-o carte, anonimi printre oameni comuni, călărim pe un vis mai departe dinspre marți către ziua de luni. 1979 convalescență Doamne, mă doare un umăr, Doamne, mă doare o stare, nici nu mai știu să mai număr, nici nu mai știu ce mă doare. Tot mai îmi ninge în ochi o ninsoare visată în visÎ sunt bolnav de un fel de deochi, sunt bolnav de un fel de cais. Tot călărind pe o frunză, alergând pe-anotimpuri mereu, lumea-i mereu mai confuză și eu mă amestec cu eu. Dar tot mai mă doare un umăr, dar tot mai mă doare o stare și de-aș cunoaște să număr nu am să știu ce mă doare. claun ucis Câteodată-n tranșee, vreunul se preface în claun. Rezemat de perete fiecare îl privește ca un pumn de nisip scrâșnind între dinți, copii ai pământului, triști și cuminți. Fardul ne cade peste mâini, peste față, afară e noapte și glasu-i de ceață. Și astfel începe mărețul spectacol în care dansul de claun ține loc de oracol. Cele mai aplaudate momente sânt cele în care nimeni nu-l vede pe claun cum moare. Rezemat de perete fiecare din noi hohotește cu un glas mai sărac decât glasul de pește. Iar claunul moare, iar noi nu-l privim și somnul încearcănă timpul și noaptea. Hohotim, hohotim. sântem vii și nu știm ce-i drept, ce-i frumos, ce-i dreptatea. 1980 rătăcitorul labirint Mă-nconjura un cerc tăcut de cretă. Părea s-agonizăm pierduți, tăcuți în caligrama dorului secretă și-n animale sexuale prefăcuți. Și singuri stând zeul murea de foame, pe când un soare negru lumina arena cu mângâioase, ascuțite lame, ducând un taur lui Parsiphae trena. Închiși apoi într-un cuvânt eteric, prin unduiri lascive inventam un zbor din Creta-n timpul periferic al zilei când n-am fost, nici nu eram. 1981 prințul blond Prea mult răsfăț, mai zise prunculÎ nu se născuse încă vremea de decantată unduire și focul pâlpâia timid. A treia clipă dinspre iarnă, pierea netulburată șoapta izvorului născut adică din fierbințeala unui abur. Cum i-au trecut ghețari prin sânge necăpătatului stăpân. Rotirea lumii spiralată pândea viclene înțelesuri și crângul plopilor trecuse ca alte mincinoase crânguri. Semeață știința vremii noastre ne-ngheață sufletele-n gât, parcă vom știi cândva cum ora în care lăcomiți cu somnul ne va preface-n statuete pentr-un muzeu de amintiri. Și fabuoasele jivine puneau în calea noastră piedici, căscate guri să ne omoare, unei mirări de început. Atâția ani erau de-atuncea când prințul blond ni se-arătase cu coastele zvârlite-n două ca o vitrină de mătăsuri. Noi măsuram cu liniști timpul, făcând din vorbe-nchizătoarea vinului nou ascuns sub tâmplă. Și-atunci, la ora -ntruchipării, cu sfoara înnodată-n patru, medici trufași cusură pieptul mortului blond de dintre noi. 1971 istorii Îmi pare că mi-e trupul cu mult prea mult eteric. Cu numele înscris într-un limbaj numeric, închiși definitiv într-un ceasornic strâmb, uitam cine mai sântem, de unde și de când. Copii cuminți mereu reinventam cuvinte pentru o neștiută aducere aminte și gesturi inutile, de tragic-amintire, pierzându-ne cu totul din fire înspre fire. Și întristați de-atâtea mereu adăugiri ne regăsim în noi și iarăși noi uimiri. Candva vom trece poate peste acestea toate, uitând că nici nu este acelea ce se poate, iar trupul tău și-a nostru va vămui un pic din clipele adunate ce nu ne-aduc nimic. 1982 Berlin de noiembrie Vera Pavlovna, Svetlana, îmi pare că nu știe să scrie. Soldații-s aicea ca frunza, spre toamnă murind ruginie, Svetlana, Vera Pavlovna Svetlana. albastru arhangheli cocorii, închipuite întoarceri cioplim, eternă e clipa și lupta ce-o mai dăm în asalt ne place. în Berlin e un gri de noiembrie, nici nu ști ce mărunt este glonțul, degerat în obiele piciorul, dar femei aici ca la teatru. devine poveste războiul, mai târziu când tot fii-vom uitați, conserva, gamela și pușca, eroarea din noi și tranșeea. Svetlana, Vera Pavlovna, Svetlana îmi pare că nu știe să scrie, Vera Pavlovna, Svetlana, soldații-s pădure târzie. 1972 oglinzi Tuberculoză, moarte, vis, arzânda crisalidă ascunde iar uitare, trecuta clipă dusă-i, un bizantin Bizanț, lava de-oțel și pâinea și niciodată foame. Metrou, metalic note de saxofon alergic, o cântăreață blondă, vestale veștejesc, la Londra se bea ceaiul la ora cinci sau alta, în plasă țesătura mai tare se-ndesește. Somonul, lămâia, plutim și inefabili adesea pe la colțuri ne fură câte-un somn. O vulpe ca-n Evtușka mai moare pe la spate și iar ne-nchipuim eroi iubiți și tragic. 1972 pahod na sibir Îți scriu scrisori Svetlana din trenul cu cărbuni. Miroase canapeaua a șoarece și fum. nu știu dacă e mâine sau astăzi este luni și eu de sunt din carne sau sunt făcut din scrum. Iubito, merg cu trenul mereu spre Polul Nord. Siberia m-așteaptă, să nu te-aud plângând, căci inima va bate chiar de-i vom spune cord și-n ceasu-n care lumile s-or stinge rând pe rând. Îmi amintesc Svetlana de-un samovar de ceațăÎ fierbeam în el iluzii și multe flori de tei. În trenul meu acuma se face dimineațăÎ să te gândești la mine, Svetlana, dacă vrei. 1984 dreamland Tu poate nici nu ești în țara mea de fum, nemaivăzută. În ea cresc prinții blonzi și păsări fabuloase, e țara cu micsandrii și arborii de plută, cu codrii mari și negri în mijloc de orașe. Doar leneșele fluvii de fum, neistovite, să-și poarte carnea prin trupul meu de parcă sunt însu-mi țara-mi cu țărmuri zdrențuite al cărui styx nu-l tremură cu trecrea vreo barcă. Și singur în urzeala statornicului abur îmi pare că sunt floarea eternelor nisipuri, un spațiu gol în spațiul acestui vis impur din țara mea de fum cu nenumite chipuri. 1970 bizare colivii și plopi mi se pare mie că cineva s-a cam încurcat cu cineva, cu unul sau una, care ba era , ba nu era, cu un fel de a fi peste putință care ba-i ființă, ba nu e ființă, cu un înger, un diavol, un fel de a fi despre care nici nu ai cum să scrii porțile orientului În colivia orientală trec crai de curte trei câte trei, doarme prințesa și melancolic ceasul stă prins în flori de tei. În colivia orientală doarme prințesa în flori de nuc clipele trec grele prin lume craii de curte vin și se duc În colivia orientală timpul se scurge foarte încet, nu e nici oră și nu-i nici clipă, nu e uitare și nu-i regret. În colivia orientală moare prințesa și iar se cern ninsori de fluturi și peste ele toată rostirea dintr-un catren 1970 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate